În căutarea unei umanități noi pe calea eliberării

În căutarea unei umanități noi pe calea eliberării în urmarea lui Isus din Nazaret, prin opțiunea pentru persoanele cele mai vulnerabile, sectoarele sărace și popoarele asuprite. Aceasta mi se pare cel mai bun rezumat al lungului itinerar vital al teologului José Ignacio González Faus, care a decedat pe 6 martie, la vârsta de 91 de ani, în San Cugat del Vallés (Barcelona).

Cu moartea sa, teologia catolică spaniolă intră într-o stare de orfanitudine prin pierderea uneia dintre figurile sale cele mai lucide și relevante. Timp de aproape șase decenii, a fost un far teologic care, prin intermediul cărților, articolelor, conferințelor și al magisteriului său, a luminat căile deschise de Conciliul Vatican II într-o epocă de lungă hibernare eclezială, a ridicat întrebări incomode și interpelante instituției ecleziastice pentru incoerența sa în apărarea drepturilor omului în societate și negarea acestora în sânul său, a recuperat caracterul eliberator al creștinismului originar și a contribuit la recuperarea lui Isus istoric și a praxisului său eliberator într-unul dintre cele mai creative momente ale cristologiei secolului XX.

Reflecția teologică și viața lui González au fost întotdeauna ghidate de conștiința sa critică a injustițiilor comise în interiorul și în afara Bisericii, de sensibilitatea sa față de majoritățile populare și de perdanții istoriei, de conștiința sa politică în apărarea binelui comun și de critica sa implacabilă a neoliberalismului, în sintonie cu teologia eliberării și cu Papa Francisc.

Publicarea cărții *La Humanidad nueva* (Sal Terrae, 1974), opera sa cea mai emblematică și poate cea mai creativă, a reprezentat o adevărată revoluție în cristologie. Scopul său era de a evita ca cultul divinității lui Isus să acopere interpelarea Umanității noi pe care o reprezenta Isus din Nazaret. Lucrarea a funcționat ca manual în seminarii, facultăți de teologie, comunități de bază și centre de formare pentru laici și laice creștini și a generat o schimbare în imaginea lui Isus, în sintonie cu noile cristologii din deceniile șaptezeci și optzeci ale secolului trecut, ale unor autori precum Karl Rahner, Edward Schillebeekx, Hans Küng, Walter Kasper, Jon Sobrino, Leonardo Boff, Juan Luis Segundo…

Revoluționară este și opera sa *Vicarios de Cristo* (Trotta, 1991), o antologie comentată de texte despre opțiunea pentru săraci de-a lungul istoriei creștinismului. Expresia „vicar al lui Hristos” a fost atribuită de Papa Inocențiu al III-lea în secolul al XIII-lea, în plină epocă a creștinătății, iar succesorii săi au continuat să o folosească. Făcând o întoarcere de 180 de grade, González Faus retrage această recunoaștere papilor și, într-un mod mai concordant cu Evanghelia, o aplică săracilor.

A treia contribuție semnificativă este antropologia sa expusă în *Proyecto de hermano. Una visión cristiana del hombre* (Sal Terrae), care subliniază caracterul dialectic al ființei umane: pe de o parte, corporalitatea sa, sociabilitatea, auto-conștiința, sexualitatea, raționalitatea, simțul ludic; pe de altă parte, „egoismul său potențat”, care generează structuri de dominație asupra altor ființe umane și distruge relațiile de fraternitate. Este o antropologie care scoate în evidență caracterul comunitar al ființei umane: eul ca frate, față de tendințele individualiste și spiritualiste.

Cel mai bun legat pe care ni-l lasă González Faus sunt operele sale, care ne vor permite să-l păstrăm mereu în memoria noastră, o „memorie subversivă și subjugantă”, conform titlului uneia dintre cărțile sale. În ele va continua să trăiască.

Juan José Tamayo este teolog și profesor emerit onorific al Universității Carlos III din Madrid. Ultima sa carte este *Cristianismo radical* (Trotta, 2025).