În câteva cuvinte
Ivo Andrić rămâne un scriitor esențial pentru înțelegerea istoriei și complexității Balcanilor. Operele sale, precum „Un pod peste Drina” și „Cronica din Travnik”, explorează teme universale legate de identitate, conflict și moștenire culturală. Deși Iugoslavia nu mai există, moștenirea sa literară continuă să inspire și să provoace reflecții.
Rareori zâmbeşte, doar schiţează un zâmbet. Pare chiar morocănos. Poate fi vorba de melancolie, insomnie sau de sentimentul de a fi copleşit sau chiar neînţeles printre laude şi felicitări. Uneori, este văzut purtând un pardesiu, o şapcă postbelică şi ochelari demni de un funcţionar, adaptat unei existenţe gri.
În pardesiu apare adesea într-o postură clasică: lângă celebrul pod otoman peste râul Drina, locul unde se desfăşoară acţiunea celui mai faimos roman al său, „Un pod peste Drina”.
<figure>În alte fotografii, fără şapcă, îl vedem cu mâinile în buzunarele paltonului. Se plimbă prin frunzele moarte din parcurile Belgradului sau stă aşezat pe o bancă sub soarele blând. Portretul său este imprimat pe bancnote şi are statui care îl imortalizează în spaţii publice. Şi nu lipsesc graffiti-uri şi portrete cu chipul său pe muraluri şi pereţi, precum cele din Visegrad, în Bosnia-Herţegovina (din nou, podul, Drina şi romanul situat în micul oraş atât de literar, cât şi de opresiv).</figure>
Este vorba despre Ivo Andrić (1892-1975), fost diplomat, scriitor şi laureat al Premiului Nobel iugoslav în 1961. Pe 13 martie se împlinesc 50 de ani de la moartea sa în Belgrad. A fost cel mai mare autor în limba comună şi variată a slavilor de sud, o reflectare, în sfârşit, a acelui construct – fatalmente dizolvat – numit Iugoslavia, ţara care nu mai există.
<figure>Deşi de părinţi bosniaco-croaţi (care locuiau în Sarajevo), Ivo Andrić s-a născut întâmplător pe 9 octombrie 1892 într-un cătun pierdut numit Dolac, lângă Travnik, în Bosnia. Era acel sărac „cartier catolic” menţionat adesea în „Cronica din Travnik”, un alt roman important al său, a cărui acţiune se petrece în era otomană, sub ecoul şi fosfenele de praf de puşcă ale războaielor napoleoniene. Şi iată, imediat, confluenţa şi hazardul dintre date. Anul acesta se împlinesc şi 80 de ani de când Andrić a publicat, în 1945, nu doar „Cronica din Travnik”, ci şi „Un pod peste Drina” şi „Domnişoara”. Le-a scris pe toate dintr-o răsuflare, sub noaptea întunecată a ocupaţiei naziste din Belgrad, bombardamentele îngrozitoare şi recluziunea într-un apartament de pe strada Prizenska.</figure>
Un alt hazard temporal ne conduce spre nefericit şi truculent. De asemenea, în 2025 se împlinesc 30 de ani de la sfârşitul războiului din Bosnia (1992-1995). Întâmplarea a făcut ca centenarul naşterii scriitorului să coincidă cu începutul schimburilor de focuri şi cu lungul asediu al oraşului Sarajevo (unul dintre cele mai atroce episoade ale războiului se desfăşoară, la propriu, pe parapetul podului peste Drina din Visegrad).
Juriul care i-a acordat Premiul Nobel pentru literatură a făcut-o „pentru forţa epică cu care a trasat teme şi a reprezentat destine umane extrase din istoria ţării sale”. Claudio Magris, în superba glosă pe care o face în „Utopie şi dezamăgire”, spune acelaşi lucru, dar într-un mod mai poetic şi dimensional, sugerând că Andrić este scriitorul profunzimii timpului. El reuşeşte să lege trecutul arhaic, o reflectare a Bosniei otomane (un creuzet al Orientului şi al Europei), cu modernitatea bruscă pe care a trăit-o în cele mai grele momente ale secolului al XX-lea.
<figure>Figura lui Andrić, interpretată de actorul sârb Tihomir Stanić, a fost adusă recent într-un serial de televiziune, „Nobelovac”, difuzat de canalul public din Serbia. Cineva s-ar putea întreba dacă personajul Andrić, aproape inarticulat pentru acţiune, deşi eficient, corect şi discret, este potrivit pentru un erou de serie în vremuri grele, cu două războaie mondiale la mijloc şi crearea Iugoslaviei lui Tito după etapa monarhică (Andrić a servit în mai multe legaţii diplomatice în slujba guvernului său, inclusiv cea din Madrid, pe strada Velázquez, unde a lucrat între 1928 şi 1929).</figure>
Astăzi, la 50 de ani de la moartea sa, Andrić este Nobelul paradoxului şi al inexistenţei. Ţara sa ca atare, Iugoslavia, nu mai există. Iugoslav prin convingere, nu a acordat niciodată atenţie particularismului naţional ca revendicare (bosniac prin naştere, croat prin familie, sârb prin decizie personală). Stabilit la Belgrad din 1941, a crezut că Serbia este cel mai apropiat lucru de ideea unui Piemont balcanic (similitudinea îi aparţine lui Claudio Magris). În opinia sa, Serbia a reprezentat vârful de lance al ţării frăţiei şi unităţii, unde Bosnia însăşi era o altă Iugoslavie, dar în miniatură.
Naţionalismul, înainte, în timpul şi după război, l-a repudiat uneori (astăzi nu mai face acest lucru), iar alteori l-a manipulat şi exaltat din convenienţă. Faptul că Andrić a scris într-o limbă dispărută şi pe care nimeni nu vrea să o recunoască astăzi este un lucru care se pretează la nuanţe. Scriitori şi traducători precum Marc Casals, Miguel Roán şi Christian Martí-Menzel sunt de acord că sârbo-croata (srpsko-hrvastki) nu mai este astăzi decât o antichitate. Chiar şi în Iugoslavia a avut dificultăţi ca limbă comună şi oficială. S-a vorbit întotdeauna în funcţie de teritorii şi cu împrumuturi dialectale (dialectul ijekavica mai mult la croaţi şi parţial la bosniaci, iar ikavica mai mult la sârbi).
<figure>Din 2017, majoritatea autorilor post-iugoslavi au aprobat aşa-numita Declaraţie privind limba comună, care susţine că „croaţii, bosniacii, sârbii şi muntenegrenii au o limbă standard comună de tip policentric”. În traducerea profesională, după cum subliniază Marc Casals, termenul politic corect utilizat este BCMS (bosniacă-croată-muntenegreană-sârbă). Poliglot în opt limbi europene, Andrić însuşi, bosniaco-croat, a sfârşit prin a scrie în chirilică şi în varianta sârbă.</figure>
Actualizare cu Premiul Nobel iugoslav
Opera canonică a lui Andrić, tradusă istoric de Tihomir Pištelek şi Luisa Fernanda Garrido, include titlurile menţionate „Cronica din Travnik”, „Un pod peste Drina” (o fabulă istorică, orală şi legendară între secolul al XVI-lea şi 1914) şi „Domnişoara” (protagonista este eroină şi cămătăreasă în acelaşi timp). În aceste romane se reflectă modul în care istoria şi scurgerea timpului levitează prin ficţiune, alterând ciclul existenţei umane şi dând naştere rivalităţii dintre nou şi vechi, progres şi declin natural. „Bosnietatea” din atmosferă pătrunde în peisaje şi se infiltrează subtil în fluxul sanguin şi mental al oamenilor săi.
Andrić este un mare compozitor de tipuri umane. Caracterul personajelor sale este perceput prin trăsăturile lor fizice şi chiar prin bunătatea sau maltratarea organelor lor interne. A scris nuvele precum fabula „Elefantul vizirului” şi „Curtea blestemată”. Prima, apărută în Xórdica împreună cu „Vremurile lui Anika” şi „Iepurele”, va fi reeditată anul acesta. Iar a doua, tot de aceeaşi editură aragoneză, va apărea acum în versiunea lui Casals.
„Casa izolată şi alte povestiri” (Encuentro), un fel de fantasmagorie literară, are loc într-o casă mare din cartierul Alifakovac din Sarajevo. Acantilado a publicat unele povestiri ale lui Andrić în „Café Titanic şi alte poveşti” (care conţine controversata sa piesă „O scrisoare din 1920”). La aceeaşi editură a apărut „Goya” (un eseu tradus de Roán, rezultat al vizitelor devotate ale lui Andrić la Muzeul Prado) şi va fi editată şi marea biografie despre Nobel realizată de Michael Martens şi tradusă de Martí-Menzel. Sexto Piso a publicat „Semne pe drum”, un jurnal în timp şi un mănunchi de confidenţe între autor şi umbrele sale.
<i>Javier González-Cotta este jurnalist şi scriitor şi autorul cărţilor „İstanbul” (Almuzara) şi „Călătorie prin Galipoli” (Pre-Textos). În curând, va publica „Un pod spre Ivo Andrić” (Athenaica).</i>
