În lumea literaturii și jurnalismului, există o împărțire nescrisă între cei care preferă poveștile simple, ușor de înțeles, și cei care caută profunzime și complexitate. Această dihotomie, susțin criticii, reflectă conflictul dintre aspirația la cultura de masă și dorința de a înțelege lumea în toată complexitatea sa.

La baza acestei diviziuni stă întrebarea despre cum să spui povești. Unii aleg calea directă, preferând o narațiune liniară, care este ușor de perceput de majoritatea. Alții, dimpotrivă, merg pe căi ocolitoare, folosesc metafore și aluzii, creând lucrări mai complexe și stratificate. Aceste „tipuri complicate”, așa cum le numește autorul, nu se tem să se uite în cele mai întunecate colțuri ale sufletului uman și să exploreze întrebări ambigue.

O astfel de abordare a narațiunii necesită mai mult efort și tensiune intelectuală din partea cititorului. Dar tocmai în această complexitate, potrivit susținătorilor „tipurilor complicate”, se află adevărata frumusețe și profunzime a artei. Ei consideră că simplificarea unei povești, dorința de a o face clară cu orice preț, o privează de putere și o face plată.

Autorul articolului apelează la o citat de la Kafka pentru a sublinia paradoxul: cei care știu să „înoate” (adică, să se adapteze la narațiunea simplă) pot rata ceva important. Iar „tipurile complicate”, în ciuda faptului că publicul lor este, poate, mai mic, găsesc satisfacție în explorarea lumii și nu se tem să „nu știe să înoate”.

În cele din urmă, alegerea între poveștile simple și cele complexe rămâne la latitudinea fiecăruia. Dar înțelegerea acestei dihotomii ajută la o mai bună navigare în lumea literaturii și la înțelegerea a ceea ce stă în spatele unei alegeri sau a alteia a autorului.