Uneori, un prieten îți aduce vești proaste, și încerci să găsești cuvintele potrivite pentru a-l susține, deși, probabil, el doar vrea să fii alături. Există cupluri care iau micul dejun în tăcere, și sunt privite cu judecată, de parcă a atinge vârsta bătrâneții, păstrând o astfel de tandrețe, ar fi un fleac.

Uneori, vrei să scrii un articol în care să poți spune ceea ce încă nu s-a spus, dar nu știi cum, deoarece lumea a auzit deja prea multe cuvinte. Rămâne doar să asculți și să citești, încercând să găsești sens în absurd, în ceea ce se întâmplă chiar sub ochii noștri. Dar uneori, totul este deja spus, și apare dorința de a tăcea, deoarece cuvintele, probabil, nu înseamnă nimic.

Și totuși, este necesar să vorbim din nou și din nou. Pentru că există o tăcere răsunătoare și complice. Pentru că știm din cărți că omenirea va întreba unde am fost și unde ne-am uitat când au fost comise noi genociduri. Noi, născuți întâmplător în acest loc și în acest timp, am crezut întotdeauna că am știut cum să acționăm în fața atrocităților din trecut. I-am judecat pe cei care au fost înaintea noastră. Dar acum, groaza nu este în trecut. Importantă este datoria morală și datoria de a o exprima. Pentru ca, atunci când vor trece anii și vom fi întrebați ce am făcut, să putem da un răspuns care să nu ne facă conștiința să tresalte.

Cuvinte cheie: #genocid #societate #datoriemorală #tăcere #tragedie #analiză #publicistică