Anul acesta se împlinesc 80 de ani de la tragicul eveniment de la Hiroshima, când o bombă atomică americană a șters de pe fața pământului mii de vieți și a schimbat pentru totdeauna cursul istoriei. Această dată ne amintește de consecințele înfricoșătoare ale cruzimii umane și de importanța păcii.

În august 1945, într-o clipă, cerul senin de deasupra Hiroshimei s-a întunecat. La ora 8:15 dimineața, orașul a fost supus unui bombardament atomic. „Raza morții”, așa cum a numit-o Ogura, a umplut realitatea, iar apoi a venit tăcerea, plină de groază. Explozia bombei Little Boy, care a avut loc la 600 de metri deasupra solului, a ridicat temperatura la milioane de grade, provocând o minge de foc. Căpitanul Robert A. Lewis, copilotul bombardierului Enola Gay, a exclamat: „Dumnezeule, ce am făcut?”

Trei ani mai târziu, Ogura a publicat prima mărturie despre bombardament, intitulată „Scrisori de la capătul lumii”: o colecție de scrisori scrise soției sale, care a murit la câteva zile după explozie din cauza radiațiilor. În scrierile sale, Ogura descrie pustiirea barbariei: este imaginea din prima persoană a morților carbonizați, a „cadavrelor vii” și a hibakusha [supraviețuitori ai exploziei]; „mirosul morții care plutea în întuneric” și căutarea disperată a iubitei sale.

Bombardarea atomică nu numai că a schimbat ireversibil modul de a purta război, dar a și marcat începutul „lumii moderne”: o lume în care conflictul a încetat să mai fie ultima soluție de negociere și continuarea politicii prin alte mijloace. După Hiroshima și Nagasaki, coexistenta părților inamice nu mai este presupusă. Violența a încetat să mai fie limitată și parțială, în timp ce războiul a încetat să mai fie un mijloc al politicii și, ca război de anihilare, a început să depășească limitele impuse politicii și, prin aceasta, să o distrugă.

Distrugerea și groaza bombardamentului atomic poartă o forță simbolică tulburătoare care încă ne emoționează, deoarece reflectă starea spirituală a omului modern. În spatele a sute de mii de vieți pe care le onorăm astăzi, se ascunde încălcarea nesăbuită a tuturor limitelor; tehnologizarea unei lumi care reduce totul la categorii utilitare, în timp ce distruge cadrul etic și moral care ar putea orienta construirea sensului și transcendenței.

Au trecut 80 de ani de când poporul japonez a îndurat insuportabilul. În lumina evoluției situației noastre mondiale, ar trebui să ascultăm această tăcere inocentă, asurzitoare de dezvoltarea nelimitată a științei, a cărei utilizare depinde în cele din urmă, așa cum a strigat Ivan lui Alioșa în „Frații Karamazov”, de micul diavol care cuibărește în inima omului.