În câteva cuvinte
Articolul prezintă situația dramatică din Mexic, unde sute de familii își caută rudele dispărute, victime ale cartelurilor de droguri. Descoperirea unui centru de exterminare în Teuchitlán a readus la suprafață traumele și disperarea mamelor care speră să găsească un indiciu despre soarta copiilor lor. Impunitatea și lipsa de acțiune a autorităților îngreunează și mai mult această luptă.
„Bună ziua, am un frate dispărut, am văzut acolo un rucsac ca cel pe care îl purta în ziua în care a plecat”.
„Hanorac gri, cu inscripția ocean, este fiul meu, a dispărut în Veracruz”.
„Oare există un pantof ortopedic printre acele lucruri, mărimea cinci de damă?”.
„Mă puteți ajuta? Brelocul acesta îl avea ruda mea dispărută”.
„Vede cineva dacă sunt pantofi de școală de damă? Fiica mea a dispărut acum cinci ani”.
Durerea străbate niște comentarii pe Facebook transformate în implorare, într-o tragedie împărtășită. Colectivul Guerreros Buscadores de Jalisco publică de o săptămână imagini și videoclipuri cu cele 493 de obiecte pe care le-au găsit în ferma Izaguirre, în Teuchitlán, Jalisco. De atunci, sute de oameni caută printre imagini, în căutarea unui indiciu. Teuchitlán era un centru de recrutare și exterminare al Cartelului Jalisco Nueva Generación (CJNG), unde mărturiile primite de căutători indică faptul că au existat violuri, torturi și asasinate în masă. Chiar și așa, în această țară care poartă durerea a 124.000 de dispăruți, o mamă vede fotografiile și scrie: „O, de-ar fi fiul meu acolo. Au trecut 14 ani de când mi l-au făcut să dispară”. Inimaginabila grozăvie s-a înfipt din nou în Mexic. S-a concretizat într-o parcelă de puțin peste jumătate de hectar, situată la mai puțin de o oră de Guadalajara, capitala statului Jalisco. În acest loc, în centrul statului cu cel mai mare număr de persoane dispărute din țară (15.000 de persoane nelocalizate), un colectiv de căutători a găsit sute de rămășițe osoase, cuptoare crematorii, gropi comune și o multitudine de obiecte personale. Unele dintre ele, precum numeroșii adidași îngrămădiți, prăfuiți și fără stăpân, amintesc de cei din centrele de exterminare din Holocaust. Teuchitlán, ca și altele înainte, este noul simbol al unei terori naționale.
Carlos Jonathan Alejandro Zúñiga și un tricou identificat de membrii familiei.
ÎNTR-UN tricou alb, de la echipa Texas Rangers, acum prăfuit, Danny l-a recunoscut pe fratele său. Carlos Jonathan Alejandro Zúñiga a dispărut în Tonalá, un municipiu foarte aproape de Guadalajara, în februarie 2021. „A venit o mașină roșie și l-a răpit”, este tot ce le-au spus vecinilor lui Danny: „Și că era leșinat când l-au luat”. Avea 30 de ani și lucra ca fierar în companii de construcții. În acești patru ani, Danny a găsit ceva informații, cum ar fi că mașina care l-a ridicat aparținea CJNG. Acum, pe lângă tricoul de baseball, a localizat porecla fratelui său, Guasón, într-unul dintre caietele pe care căutătorii le-au găsit în interiorul fermei. În aceste caiete, cartelul făcea grupuri cu pseudonime. Danny le numește „plutoane”; fratele său apare în al zecelea: „Când l-am văzut, mi s-a făcut pielea de găină, m-am gândit: oare este viu sau mort?”. Autoritățile le-au spus că în zilele următoare vor preleva mai multe probe ADN și de îmbrăcăminte pentru a face comparațiile, dar că „va dura mult timp”: „Spun că poate dura ani de zile. În Guadalajara sunt mii de persoane dispărute”.
Deși a devenit epicentrul ororii, aceasta nu este o poveste despre Jalisco. Ar fi putut fi Tamaulipas, Guerrero sau Guanajuato: Teuchitlán este gura unei peșteri cu mii de drumuri subterane. Unele duc în statele de frontieră, cum ar fi Nayarit, unde mama lui Pablo Joaquín Gómez Orozco (17 ani când a fost luat), își pregătește deja călătoria în statul vecin din sud. Printre obiectele catalogate de autorități, Alejandrina Romano a localizat niște adidași care ar fi putut aparține fiului său, dispărut pe 30 martie 2023. Erau neclari, spune ea, de aceea așteaptă să aibă acces direct la haine săptămâna viitoare. Ceea ce o face să creadă că fiul ei ar putea fi acolo, totuși, nu sunt adidașii, sau nu numai. Pe Pablo Joaquín l-a luat din Tepic, recrutat cu forța, Cartelul Jalisco Nueva Generación. Alejandrina știe asta pentru că un tânăr l-a recunoscut pe fiul ei în timp ce lipea unul dintre cele 1.000 de afișe cu fotografia lui pe care le-a pus în capitala statului Nayarit. „Când îmi spune asta, am înghețat”, își amintește ea. De acolo știe că l-au dus la Tala, în Jalisco, pentru că un alt cunoscut l-a văzut: „Mi-a spus că îl vor recruta, îl vor antrena și că el va comunica cu mine la un moment dat”. A făcut-o pe 7 aprilie, pe ascuns. Dar atunci era deja în Obraje, în Zacatecas. „L-am întrebat: „Pablo, ce faci acolo?”, „Ma, mă are Cartelul Jalisco”. Îl avea, împreună cu alți recruți, vânzând droguri într-o piață, apoi prinși într-„un loc foarte mic”. „Mi-au spus să intru într-o casă care este abandonată noaptea, dar suntem supravegheați”, povestește ea că i-a spus el, iar ea reconstruiește: „Avea o voce tulburată, ca și cum ar vrea să plângă”. A fost ultima oară când au vorbit și de atunci a trecut aproape un an: „Acum regret că nu i-am pus multe alte întrebări. În acel moment nu știam cum să acționez, ce să fac”.
Pablo Joaquín Gómez Orozco și niște pantofi identificați de membrii familiei.
CAZUL său implică trei state, dar „dosarul nu-l vrea niciun Parchet, niciunul”. „Nici cel din Nayarit, nici cel din Jalisco, nici cel din Zacatecas”, se plânge ea. Nici Parchetul General al Republicii, care i-a spus că nu au dovezi că fiul ei spunea adevărul. Portretul unei țări cu o impunitate de 95%. „Nimeni nu investighează nimic și eu sunt disperată”, rezumă ea. Nimeni, în afară de ea, care continuă să bată terenul în fiecare zi și să se agațe de orice indiciu, ca cel din Teuchitlán. „Când am aflat de existența centrului, a fost ceva frustrant, disperant, foarte dureros mai ales, pentru că nu știu dacă printre acele persoane se află și fiul meu”, povestește ea. Din Nayarit se organizează colectiv pentru a închiria un autobuz cu familiile care cred că printre obiecte se află cel al persoanei dragi. Deocamdată sunt două sau trei, explică Claudia Laguna, care îl caută pe fratele ei Sergio, dar speră să adune mai multe și să aibă sprijinul financiar al Comisiei de Stat pentru Victime pentru a putea merge. Ceva similar cu ceea ce fac în Guanajuato, care își împarte granița de vest cu Jalisco. „Știm că mulți dintre dispăruții noștri sunt duși acolo”, explică Viridiana Núñez, „pentru că le trimit presupuse oferte de muncă foarte bune”. Ei pleacă în căutarea lor și nu se mai întorc niciodată. Pe fratele ei Pablo, antreprenor producător de pantofi, l-a înghițit pământul pe 21 octombrie 2021, la ieșirea dintr-un restaurant din San Francisco del Rincón, practic pe linia care separă cele două teritorii. Știu că mașina lui a plecat spre Jalisco păzită de alte două vehicule, apoi îi pierd urma. Ea a văzut un tricou alb simplu care ar putea fi al lui, dar se cutremură doar când se gândește la asta. „Ar fi total sfâșietor”, spune ea; apoi nuanțează: „Pe de altă parte, familia mea și cu mine ne-am odihni de acest doliu constant care nu poate fi încheiat”.
Pablo Núñez și un tricou identificat de membrii familiei.
„Vreau să continui să caut” Nu toți cei care ar vrea își pot permite deplasarea la Guadalajara. Nu-și poate permite Francia Nazarety Borrayo, care îi caută pe frații ei Brandon Yosua și Jhonns Fransua, de 18 și 19 ani. Nici María del Refugio Montoya Herrera, care încă plătește împrumutul care i-a permis să meargă anul trecut în capitala statului Jalisco și în Ciudad de México pentru a insista că fiica ei încă nu apare. „Au trecut deja patru ani, șapte luni și trei zile”, spune ea imediat ce răspunde la telefon din Torreón, Coahuila. Fiica ei Elda Adriana Váldez Montoya a lucrat ca polițistă câțiva ani, până când o leziune la picior a obligat-o să se pensioneze. Avea patru copii și pe mama ei ca scutieră, dar nu era suficient pentru a-i întreține. „Am vândut un frigider, două telefoane mobile și unele dintre lucrurile noastre, dar nu era suficient”, povestește femeia printre suspine. În vara anului 2020, Adriana a acceptat oferta unor cunoscuți de a merge să lucreze în Guadalajara. „La început nu mi-a spus unde, dar când era deja acolo mi-a povestit că au dus-o să lucreze într-un club de striptease, El Galeón, în centru, cel mai rău din oraș”. Ultima oară când María del Refugio a vorbit cu fiica ei a fost pe 9 august, la ora 17.08. „Am auzit-o tristă, o durea foarte tare piciorul. I-am spus: „iubirea mea, gata, întoarce-te, eu te sprijin, găsim o cale”. „Încă câteva zile, mami, încă câteva zile și gata”. Nu am mai auzit nimic de fiica mea”. De atunci, pistele au situat-o într-o rețea de trafic de femei în Guanajuato, apoi în Tijuana, apoi în Tlaxcala, dar niciodată înapoi cu mama ei. Descoperirea de la Teuchitlán o ține acum legată de videoclipuri, le-a văzut pe toate, căutând: „Mi-a rezonat foarte mult rucsacul albastru, dar niciun pantof, nicio bluză…”. Și-a lăsat deja proba de sânge pentru comparații și înainte de a închide telefonul rezumă: „Mi-e foarte frică că fiica mea a fost acolo și vreau să continui să caut, dar în același timp, oricum ar fi, eu trebuie deja să știu unde este”.
