În ultimii ani, ocuparea ilegală a locuințelor în Spania a fost prezentată ca o amenințare crescândă

În ultimii ani, ocuparea ilegală a locuințelor în Spania a fost prezentată ca o amenințare crescândă, adesea asociată cu grupuri organizate care intră forțat în casele altora, lăsând familii fără adăpost. Unele emisiuni TV, titluri de presă și reclame ale companiilor de securitate au alimentat ideea că oricine își poate pierde locuința peste noapte, că există mafii în spatele fenomenului și că proprietarii sunt neprotejați. Cu toate acestea, datele arată că nu este un fenomen atât de frecvent sau de necontrolat, iar în majoritatea cazurilor, persoanele care recurg la această infracțiune au o realitate mai complexă decât se spune, conform statisticilor judiciare.

Spania are 27 de milioane de locuințe, conform celor mai recente estimări ale Ministerului Locuințelor. Anul trecut, au fost înregistrate 16.400 de plângeri pentru efracție sau uzurpare de proprietăți, conform datelor colectate de Ministerul de Interne. Aceasta reprezintă un impact maxim de 0,0006% asupra parcului total, presupunând că toate aceste fapte cunoscute se finalizează cu o condamnare. Analizând mai detaliat și comparând cu statisticile Consiliului General al Puterii Judiciare (CGPJ), se observă că din totalul plângerilor pentru intruziune în locuințe, doar 7% au fost ocupări ilegale ale caselor locuite sau reședințelor secundare. Anul trecut, instanțele au primit 2.309 plângeri pentru ocuparea ilegală a locuințelor principale, ceea ce înseamnă că majoritatea cazurilor se referă la proprietăți vacante. În plus, creșterea plângerilor în ultimul deceniu (în 2014 au fost puțin peste 10.000 de plângeri) se datorează, conform surselor statistice, unei modificări în 2015 a Codului Penal și a Legii Siguranței Cetățenilor, care a inclus și alte tipuri de infracțiuni și sancțiuni.

Statistica reflectă faptul că imaginea familiilor alungate din casele lor de persoane necunoscute este un eveniment atât de anecdotic încât unii judecători consultați insistă că, în 20 de ani de experiență, au văzut un astfel de caz o dată sau de două ori. Institutul Național de Statistică susține, de asemenea, această concluzie; ultimele date corespunzătoare anului 2023 arată că condamnările definitive pentru efracție (infracțiunea care implică intrarea ilegală într-o locuință locuită) au totalizat 218 în toată țara. Cu aceste date, „narativa epidemiei de ocupare se bazează mai mult pe frică decât pe statistici”, explică Jaime Palomera Zaidel, directorul zonei de locuințe și oraș din cadrul Institutului de Cercetare Urbană din Barcelona. În opinia sa, „de la pandemie, narațiunea despre amenințarea ocupării a crescut disproporționat, distorsionând realitatea pieței imobiliare și îndreptând atenția de la problemele reale, cum ar fi lipsa locuințelor accesibile și inegalitatea crescândă în accesul la proprietate”. Opinia sa este similară cu cea a Elisei Barragán, avocat la Vilches Abogados, care asigură că „s-a creat o alarmă socială fără temei”.

Analiștii și sursele juridice sugerează că această propagare a fricii este condiționată de dezbaterea publică constantă la care contribuie unele mass-media, precum și unele sectoare politice și de afaceri. Acest lucru a fost recunoscut și de diferiți membri ai guvernului, inclusiv ministrul Drepturilor Sociale, Consumului și Agendei 2030, Pablo Bustinduy, și președintele guvernului, Pedro Sánchez, care, în diferite ocazii, au avertizat că dezinformarea a făcut ca un procent ridicat de cetățeni să se teamă că locuința lor ar putea fi ocupată. Preocuparea crescândă a promovat proliferarea alarmelor și asigurărilor pentru a se proteja de această aparentă problemă. Potrivit asigurătorului Línea Directa, în prezent, în peste 70% din noile asigurări de locuințe pe care le comercializează, clientul adaugă o acoperire împotriva ocupării, „ceea ce evidențiază interesul de a fi protejat împotriva acestui risc”.

Cine ocupă o casă?

Sursele judiciare insistă că majoritatea persoanelor care ocupă o fac ca ultimă soluție, în mod disperat, pentru că abia au altă opțiune. Sunt de obicei grupuri mai vulnerabile, ceea ce îngreunează tratamentul judiciar. „Nu vorbim de infractori organizați, ci de familii care nu-și pot permite o chirie, tineri în situații precare sau persoane care și-au pierdut locul de muncă și nu au resurse pentru a accesa o locuință”, explică ei. „Problema este că, din punct de vedere juridic, rămân într-un limbo. Nu au dreptul recunoscut de a rămâne în locuință, dar nici nu au alternative viabile. Este o situație de slăbiciune totală”, recunosc ei.

Această nesiguranță este ceea ce descrie o membră a Adunării din Vallecas, care ocupă o casă a unui fond israelian de șapte ani. Are 27 de ani și lucrează în educație de mediu, câștigă 1.034 de euro pe lună și, ca și ceilalți oameni cu care locuiește, recunoaște că nu are „posibilitatea de a accesa o locuință pe piața actuală”. După toți acești ani confruntați cu încercări de evacuare, recunoaște că „ocuparea nu este o alegere ușoară. Implică riscul de a se confrunta cu poliția, de a trăi cu frica evacuării și de a repara case în stare proastă. Cei care au altă opțiune, o aleg de obicei. Dar este, de asemenea, o modalitate de a pune sub semnul întrebării de ce există locuințe goale de ani de zile, în timp ce există oameni fără adăpost și de a critica speculațiile imobiliare”.

Judecătorii consultați explică faptul că „dreptul la locuință nu este un drept fundamental, dar este un principiu rector al politicii sociale economice”, care trebuie „conciliat” cu dreptul la proprietate privată. În acest sens, subliniază că este „foarte dificil să se formuleze o măsură de precauție de expulzare a unei proprietăți, deoarece nu orice persoană care nu plătește chiria se află într-o situație de lipsă de adăpost”. „Trebuie să știm să diferențiem acele situații care merită să nu plătească chiria de cele care pur și simplu nu vor să plătească”, adaugă ei.

Același cuvânt, infracțiuni diferite

„S-a făcut confuzie între ceea ce este ocuparea și ceea ce este efracția”, regretă Barragán. Uzurparea este modul în care se tipizează ocuparea locuințelor vacante fără utilizare obișnuită și este o infracțiune minoră (pedepsită doar cu o amendă). La rândul său, efracția este mai gravă și, deși, avertizează avocatul, „tehnic nu sunt ocupări”, se referă la intrarea în locuințe obișnuite sau reședințe secundare.

Acest comportament este excepțional atât de mult încât practic nu se vede în instanțe, indică sursele judiciare. Din statisticile INE reiese cum această tendință a scăzut cu peste 30% într-un deceniu, trecând de la 315 condamnări în 2013, criză economică deplină, la 218 în 2023, ultimul date înregistrat. Numai în 2016 a existat o ușoară creștere, ajungând la 357 de rezoluții împotriva ocupanților. Iar în 2020 cifra a ajuns la minimul întregii serii istorice, cu 185 de sentințe. Analiștii insistă că consecințele economice ale pandemiei nu au încurajat ocuparea și că izolarea a fost determinantă deoarece limita mobilitatea.

Pe de altă parte, se află ceea ce se numește colocvial „inquiokupación” pentru acele persoane care nu mai plătesc chiria, dar rămân în interiorul proprietății. Din punct de vedere juridic, această situație este o neplată și, după cum subliniază experții, nu are de fapt nimic de-a face cu fenomenul ocupării, ci cu nerespectarea sau încetarea unui contract din diverse motive. În acest sens, analiștii insistă că nu există o problemă generalizată de restanțe, deși criza locuințelor provoacă o creștere a numărului de gospodării care au dificultăți în a face față acestei cheltuieli și încetează să plătească. „În ultima vreme, văd oameni care nu pot plăti chiria sau oameni care pot, care o fac, dar nu găsesc un alt apartament cu același preț pentru când le expiră contractul de închiriere”, subliniază Barragán.

La rândul său, Palomera avertizează că „problema reală este urgența locuințelor, nu ocuparea. Dacă precaritatea în accesul la locuințe este atât de mare, surprinde că nu există mai multe uzurpări de locuințe vacante. Realitatea este că, pentru majoritatea oamenilor, ocuparea unei locuințe fără titlu de abilitare este o ultimă opțiune, deoarece generează insecuritate și incertitudine”. Spania are aproximativ patru milioane de case goale, majoritatea în zone cu cerere scăzută. Există puțin peste trei milioane de apartamente de închiriat, dintre care 15% aparțin fondurilor de investiții și încă 10% sunt proprietate publică, conform datelor ministerului.

Pilar Manzano Escudero ocupă una dintre aceste case. Ea și cele două fiice ale sale au fugit din casa lor acum 10 ani, scăpând de violența soțului ei. Fără alt loc unde să meargă, au ajuns într-un apartament care aparține unei bănci. „Când am ajuns era o casă abandonată, fără geamuri și plină de gunoi. În acești ani am reparat-o cum am putut. Banca a încercat să mă evacueze de patru ori și mi-au oferit, de asemenea, bani ca să plec. Dar eu ce vreau este să mi se permită să plătesc o chirie accesibilă și să rămân în ceea ce este deja casa mea. Nu mi-au oferit niciodată această opțiune și nici nu am obținut o alternativă de la Administrație”.

În ultimii trei ani, chiria a înregistrat creșteri anuale medii de 10%, conform Băncii Spaniei. Creșterea neîncetată a prețurilor a dus la peste 20.500 de evacuări din cauza neplății chiriei, ceea ce reprezintă o creștere de 4,5% față de anul precedent, potrivit Consiliului General al Puterii Judiciare (CGPJ). La acestea se adaugă acele procese inițiate de proprietari care se finalizează cu un acord înainte de a ajunge în instanță, fie pentru că chiriașul a predat locuința, a plătit ratele restante, procedura a fost arhivată sau a existat o renunțare. Anul trecut, au fost 25.971 de astfel de cazuri, fiind cea mai mică cifră înregistrată din 2013.

Dacă această cifră este comparată cu cazurile care se finalizează cu o sentință, se observă că există un număr mult mai mare care preferă să rezolve problema înainte de a ajunge în instanță. „Este mai ușor să se ajungă la un acord, deoarece procedurile judiciare sunt mult mai lungi și trebuie să existe o serie de circumstanțe pentru a-i putea da afară, pe care aproape nimeni nu le îndeplinește. În mod normal, ocupă locuința oameni fără resurse care sunt protejați de noile legi”, spune Barragán. Judecătorii adaugă că timpul mediu de așteptare pentru rezolvarea cererilor de uzurpare, efracție sau neplată este o necunoscută. În mod normal, calea civilă este de obicei mai rapidă decât cea penală, dar depinde și de volumul de muncă pe care îl are organul judiciar căruia îi revine rezolvarea unei astfel de probleme.