În acea perioadă, multor animale care ajungeau la Martioda li se dădea un nume.

Pe ursoaică au numit-o Pecas din cauza celor două pete de pe gât pe care le-a avut la naștere. Pe lupul de doar patru luni pe care îl salvaseră de la o moarte sigură într-o vânătoare în Zamora îl botezaseră Bronqui din cauza temperamentului său dificil. Pe acolo umbla o maimuță numită Patxi, care fusese odată un cadou pentru un copil bolnav de leucemie. Era papagalul ara care dispărea ziua, dar seara răspundea la strigătul de Pancho și se așeza pe o prăjină pentru a se întoarce acasă. Din familie mai făceau parte și bursucul Daisy, jderul Tani sau pisica sălbatică Greti (tigru, cu silabele invers). Cu toate acestea, uliului care insista să le ia șapca oamenilor din sat nu-i puseseră un nume.

Toate acestea erau animale care fuseseră adunate în primii ani ai Centrului de Recuperare a Faunei Sălbatice din Martioda, un mic sat la puțin peste zece kilometri de Vitoria. Un spital pentru animale care în 2025 sărbătorește a 50-a aniversare și care a primit peste 20.000 de animale în tot acest timp. Acum există multe centre ca cel din Martioda răspândite în Spania, dar la începuturile sale, centrul a fost un pionier: ajungeau animale din multe provincii ale țării și chiar și ICONA (fostul Institut pentru Conservarea Naturii) le trimitea unii pacienți. Martioda era un nume pe care aproape toți cei care activau în lumea apărării animalelor din Spania îl cunoșteau. Și mai ales inițiatorul său, José Ignacio Aresti. “Félix Rodríguez de la Fuente al nostru, căruia nu i s-a acordat recunoașterea cuvenită”, comentează Andrés Illana, care a fost voluntar la Martioda. “Fără Aresti, asta n-ar fi reușit”, adaugă Anto Aguilar, un alt angajat istoric care a lucrat 22 de ani în centru.

José Ignacio Aresti era desenator și lucra la Consiliul Provincial din Álava. Un îndrăgostit de păsările de pradă care în 1974 începuse să aibă grijă pe cont propriu de animalele rănite. Cu un an înainte intrase în vigoare o nouă legislație și speciile care până atunci erau considerate dăunătoare au trecut să fie protejate. A fost o schimbare importantă și a apărut nevoia în Spania de centre în care să se aibă grijă de animalele rănite. Aresti a deschis centrul în 1975 într-o fostă școală din Vitoria, apoi a trebuit să-l mute în casa unui drumar. A mai fost și într-o pepinieră. Dintr-un loc în altul, fără o locație permanentă. În 1978, Aresti a reușit ca Consiliul Provincial din Álava să preia activitatea centrului, dar lipsa unui loc stabil a rămas o problemă. Aresti avea grijă chiar și de animalele în stare gravă în propria sa casă. “Conviețuirea zilnică a familiei mele cu animale precum ulii, șoimi etc... pare mai degrabă un experiment științifico-fantastic decât realizarea unei activități a Consiliului Provincial”, scria într-o scrisoare adresată instituției pentru a solicita un spațiu adecvat în care să așeze centrul.

Consiliul Provincial din Álava a răspuns în cele din urmă cererilor sale, iar locația aleasă a fost o casă veche din satul Martioda. “Era o casă în ruină și foloseam camerele pentru a ține animalele. Atunci nu exista decât o volieră pentru șoimi”, explică Andrés. “Îmi amintesc că dormeam la etaj într-un pat vechi și auzeam toată noaptea cum alergau șobolanii pe tavan”, își amintește Anto. Nu exista apă caldă și trebuiau să meargă să ceară de la vecinii din sat în fiecare dimineață pentru a putea umple biberoanele cu care să hrănească puii. Pe Andrés și Anto toate astea nu-i deranjau prea mult. Erau niște copii de 14 ani care, după ce ieșeau de la școală, mergeau cu bicicleta până la Martioda să dea o mână de ajutor. Nu au fost singurii. Pe acolo au trecut mulți voluntari și angajați care ulterior au ajuns să creeze companii de educație ecologică sau au făcut parte din asociații naturaliste. Chiar și Andrés Illana este purtătorul de cuvânt al grupului ecologist Ekologistak Martxan.

Martioda aduna tot felul de animale: “Cum nu existau alte centre, ne trimiteau animale din alte provincii și intrau mamifere, reptile, dar majoritatea erau păsări de pradă”, spune Anto, “La început, majoritatea animalelor ajungeau cu răni provocate de împușcături”, comentează Andrés. Altele fuseseră lovite de mașini sau se ciocniseră de linii electrice. Într-o zi le-au ajuns o mulțime de animale care fuseseră pe punctul de a muri într-o grădină zoologică ce se încercase să se înființeze în apropiere. Printre ele, un boa care a devenit vedeta centrului pentru o vreme.

Búho real en Martioda, en un control en la sala de curas del centro.Javier Hernandez JuanteguiÎn acei ani, centrul era deschis vizitelor școlare aproape în fiecare zi a săptămânii. Nu era cel mai recomandat lucru pentru recuperarea animalelor, dar a fost o adevărată școală de conștientizare a naturii. “Practic, toată Vitoria a trecut pe acolo; în anumite generații s-a creat o conștiință față de animale care nu exista până atunci”, spune Andrés. José Ignacio Aresti a părăsit Martioda pentru a înființa un parc educativ cu animale în Sobrón, pe malul râului Ebru, în sudul Alavei. În 2001, Aresti a murit atacat de cei doi urși de care avea grijă în parc.

Centrul de Recuperare a Faunei Sălbatice din Martioda s-a schimbat mult de la deschiderea sa. Nu mai sunt permise vizitele. Nici animalele exotice sau cele care sunt irecuperabile. Pe lângă vindecarea animalelor, acum se dedică și ajutării în investigarea infracțiunilor de mediu și controlului apariției bolilor emergente, cum ar fi gripa aviară. “De asemenea, colaborăm cu proiecte de recuperare a animalelor aflate în stare critică, cum ar fi nurca europeană, acvila lui Bonelli sau țestoasele locale”, explică Patricia Lizarraga, medic veterinar al centrului.

Casa veche este încă în picioare, dar unde dormeau vulturii acum sunt birouri, iar șoarecii nu mai umblă pe acoperișuri, ci sunt închiși în grajduri. Sunt hrana unora dintre animalele bolnave. În centru există acum o secție de terapie intensivă pentru cazurile cele mai grave. Iar prin grădini sunt răspândite colivii și voliere de antrenament unde se recuperează tot felul de păsări. Este iarnă și nu sunt prea multe. Vara, Martioda este un tunet de faună.

“Primim aproximativ 800 de animale pe an”, explică Lizarraga într-una dintre volierele în care Ricardo Gutierrez și Iñaki Galdós se descurcă să prindă un vultur mare, căruia trebuie să i se facă un control de rutină. Mikel Salvador, al patrulea membru al echipei, umblă prin apropiere și face niște reparații de vopsire la casă. Vulturul nu a vrut să mănânce potârnichi ieri și abia a luat în greutate. 2 kilograme și 79 de grame arată cântarul de lângă sala de tratamente unde se efectuează operațiile chirurgicale. “Nu este îngrijorător”, spune Patricia. Vulturul a ajuns la Martioda în octombrie. Rămăsese prins în gardul unei case din Lacervilla și avea o aripă distrusă și o falangă ruptă. Dar este pe cale să se recupereze. Până când va fi publicat acest reportaj, va zbura din nou în libertate.

Mikel Salvador, angajat al centrului, în grajdul în care sunt ținuți rozătoarele care sunt apoi date să mănânce animalelor bolnave din centru.Javier Hernandez Juantegui