Când o decizie ne schimbă viața pentru totdeauna: ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi ales altfel?

Când profesoara de educație timpurie Alba Luna Ros se stabilise deja în Irlanda, unde lucra de un an după terminarea facultății, a suferit pierderi dureroase în familia ei din Spania. A considerat că, pentru a vindeca rana emoțională, trebuie să se întoarcă în țara ei. "Am conștientizat că nu fusesem în Spania în vacanță când totul s-a terminat. Îmi era foarte greu să revin la o rutină și, comparativ cu cea pe care o aveam acolo, aici [în Spania] nu reușeam să găsesc un loc de muncă în domeniul meu. Acelea erau momentele care mă apăsau cel mai mult", mărturisește ea. Dar ce s-ar fi întâmplat cu viața ei dacă ar fi rămas în Irlanda? Ca ea, mulți oameni se confruntă cu decizii cruciale care, în cele din urmă, i-au dus pe un anumit drum. Cu toate acestea, de-a lungul timpului, este obișnuit să se întrebe sau să-și imagineze cum ar fi fost destinul lor dacă, în loc să trăiască ceea ce au trăit, ar fi urmat o altă cale.

"Când trebuie să luăm o decizie, ceea ce facem cu adevărat este să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce facem. Ca ființe libere, suntem responsabili să alegem ce fel de persoană vom fi. Odată ce am ales, a gândi că situația în care ne aflăm va fi o responsabilitate pe care trebuie să ne-o asumăm reprezintă un pas existențial destul de mare", argumentează Álvaro Rodríguez, doctorand în filosofie la Universitatea din Sheffield. Pentru el, cel mai simplu mod de a ne gândi dacă am făcut într-adevăr bine este să privim înapoi. Adică, să ne îndreptăm privirea spre momentul în care oamenii decid să pornească pe un drum și să ne gândim la contrafactual. În filosofie, acest termen constă în "a vorbi despre un scenariu posibil în care menținem constante aproape toate aspectele relevante din mediul nostru, dar schimbăm unul sau mai multe aspecte pentru a ne imagina cum s-ar fi schimbat totul".

Ros a trăit într-o incertitudine aproape constantă în lunile de după întoarcerea ei în Spania. "Mă gândeam tot timpul la cât de fericită eram acolo, cât de bine mă simțeam, la locul de muncă pe care îl aveam, la prieteniile pe care le lăsasem... Alegerea pe care am făcut-o m-a influențat în viața de zi cu zi. Mă întrebam: 'Și, această decizie, de ce am luat-o?'. În acel moment, eram foarte ancorată în trecut și în cum era viața mea în Irlanda", povestește ea. Compararea scenariilor diferite care s-au întâmplat și a celor care nu s-au întâmplat este un proces mental natural. "Problema apare, probabil, atunci când idealizăm excesiv deciziile pe care nu le-am luat și demonizăm scenariul pe care l-am trăit. Ceea ce apare atunci sunt sentimente de vinovăție și regret. În multe situații, are o funcție utilă, aceea de a descoperi ceea ce putem îmbunătăți și de a ne preveni să luăm decizii greșite în viitor", explică José María Piñeiro, specialist al centrului Introspectia Psicología.

Cazul explicat de expertă i s-a întâmplat lui Santiago, care preferă să nu-și dea numele de familie. În urmă cu aproape patru ani, a decis să se mute la Madrid în căutarea unor oportunități de muncă și să-și lase în urmă viața din Alicante. Cu toate acestea, după ce a lucrat precar timp de câteva luni în diferite locuri, a pierdut doar bani, iar relația cu prietenii săi de-o viață s-a deteriorat. "A fost o decizie pe care am luat-o în grabă și fără să mă gândesc bine. M-a făcut să fiu foarte nesigur pentru că nu mai am încredere deplină în judecata mea și am nevoie să mă bazez pe sfaturile altor persoane. Ce s-ar fi întâmplat dacă m-aș fi gândit mai bine? Nu știu, sincer. Dar asta nu se poate schimba. În orice caz, pot doar să evit să mi se întâmple ceva asemănător din nou", se plânge el.

"Problema este idealizarea excesivă a deciziilor pe care nu le luăm și demonizarea scenariului pe care l-am trăit", explică José María Piñeiro.

Nevoia umană de a se descărca altor persoane cu privire la alegerea făcută sau care urmează să fie făcută este ceva la care reflectă și Ros. "După ce m-am întors din Irlanda, obișnuiam să vorbesc despre grijile mele cu alții. De asemenea, ajungeam într-un punct în care, deoarece mă gândeam atât de des la asta, era ceva mai degrabă intim și rămâneam cu gândul în cap: 'Ce s-ar fi întâmplat dacă nu m-aș fi întors? Dacă nu m-aș fi întors, cum aș fi fost?'", se întreba tânăra.

A gândi în mod repetat la ceva este cunoscut în psihologie ca ruminație. "Constă în repetarea constantă a acestor gânduri, în general însoțite de angoasă, deoarece această ruminație nu este dorită", explică Piñeiro. În loc să se regândească mereu la aceeași idee și la același rezultat, se tinde să se dezvolte mult mai multe informații. "Deodată, apar un milion de întrebări și încerc tot timpul să le răspund în capul meu", rezumă psihologul. Gândurile ruminative, în multe ocazii, sunt mai degrabă un simptom decât cauza unei probleme: "Ceea ce se recomandă de obicei în psihologie este că încercarea de a opri sau de a elimina acest tip de gânduri nu este de obicei o strategie eficientă. Ceea ce ar trebui făcut, mai degrabă, este să încercăm să localizăm care este rădăcina problemei care o cauzează". Uneori, aceste reflecții repetitive funcționează ca o strategie de evitare. "Este ceva care ne îndepărtează de a trebui să luăm decizii în prezent, care să ne ducă acolo unde vrem să fim", subliniază expertul.

Când luarea deciziilor din cauza fricii de consecințele pe care le poate avea într-un fel sau altul devine ceva dificil, individul suferă ceea ce în psihologie se numește în mod colocvial paralizie prin analiză. Există, de asemenea, un concept similar în filosofie, care este angoasa libertății, conform curentului existențialist. "Va fi inevitabil să privim în trecut până la un anumit punct, pentru că este modul în care ne întrebăm dacă mergem pe drumul cel bun. Este modul nostru de a compara ceea ce am făcut și ceea ce am fi putut face. Fraza: 'Cât de dificil este! Nu pot face altceva decât să iau cea mai bună decizie posibilă', duce la a nu face nimic, pentru că epistemic nu avem acces la toate considerațiile relevante. Suntem condamnați la alegere", explică expertul în filosofie, Rodríguez. Pentru existențialism, încercarea de a delega responsabilitățile înseamnă a fi inautentic: "De exemplu, a spune: 'Acest lucru este prea dificil. Nu pot face nimic. Mai bine stau liniștit sau întreb pe altcineva să-mi spună ce să fac'".

Deciziile nu sunt întotdeauna luate de noi înșine, ci pot fi alți factori care influențează viața, cum ar fi alegerile trecute ale predecesorilor noștri.

Dar aceste decizii nu sunt întotdeauna luate de noi înșine, ci pot fi alți factori care influențează viața. Este cazul lui Juan Manuel Jiménez. Tatăl său a supraviețuit unui accident tragic care a avut loc în 1959 în niște mine de cărbune din Utrillas, un sat din Teruel, pentru că nu a mers în acea zi la locul de muncă. La sfârșitul lunii august, o explozie de dinamită s-a soldat cu 13 mineri decedați și alți șapte au fost grav răniți. "Tatăl meu, care în acea zi ar fi trebuit să fie în acel schimb, din motive de boală nu a putut merge la muncă. A scăpat de un sfârșit atât de trist, deși l-a marcat pentru totdeauna. Ani mai târziu m-am născut eu și de multe ori mă gândesc că, datorită acelei boli și acelei absențe, eu sunt astăzi aici. Când s-a pensionat, a decis să ne mutăm cu toții la Zaragoza pentru a-mi oferi un viitor mai bun, departe de acel peisaj de cărbune", își amintește Jiménez. Deși nu el a fost cel care a decis, este o situație care i-a rămas mereu în minte. "Dacă nu s-ar fi întâmplat asta, probabil că am fi continuat să trăim în sat și acum nu aș fi avut viața de care mă bucur. Mă gândesc de multe ori cum s-ar fi schimbat totul pentru mine, care în momentul accidentului nici nu mă născusem", adaugă el.

Așa cum subliniază filosoafa americană Christine Korsgaard, atunci când decidem, nu înseamnă doar că lăsăm să treacă o oportunitate sau alta, ci că semnăm un angajament cu viitorul. În cazul lui Ros, ea afirmă că a acceptat viața pe care o are pentru că s-a întors în Irlanda și a închis singură acea etapă: "Am petrecut aproximativ un an cu gândul ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi întâmplat aceste circumstanțe. Mi-am spus: 'Trebuie să mă întorc și să fiu acolo și să mă întorc în Spania când simt și decid eu. Dacă nu m-aș fi întors, aș fi continuat să mă frământ'". La rândul său, Santiago afirmă, de asemenea, că, după un timp, vede acea greșeală cu o altă perspectivă, mai mult datorită anilor care au trecut de atunci decât pentru că a ales să închidă etapa singur.