Genul "true crime" este în plină ascensiune

Cererea tot mai mare de documentare, podcast-uri, seriale și cărți despre crime reale a impulsionat dezbateri despre expunerea victimelor și riscul de a cădea în senzaționalism și revictimizare, un risc care se multiplică atunci când vorbim nu despre fraude sau dispariții, ci despre crime.

Cartea lui Luisgé Martín, "El odio", în care scriitorul schițează un profil psihologic al lui José Bretón, condamnat pentru uciderea celor doi copii minori ai săi în 2011, a provocat cea mai recentă controversă publică, după ce Ruth Ortiz, mama copiilor, a cerut ca volumul, a cărui lansare era programată pentru 26, să nu fie publicat. Parchetul pentru Minori a solicitat joi suspendarea provizorie a publicării pentru a analiza cazul în fața unei posibile încălcări a onoarei copiilor.

Dilema "true crime"

"True crime" reprezintă o dilemă deoarece, pe lângă sentințe, mass-media și anchetatori, are două surse principale posibile: victimele și călăii.

Când cartea, documentarul sau serialul dau glas victimei, nu există niciun conflict moral, dar ce se întâmplă când un creator dă glas criminalului? În ce măsură este legitim ca opera să includă mărturia ucigașului și în ce măsură a-i da glas presupune riscul de a-l umaniza?

Informații suplimentare

Luisgé Martín, scriitorul care l-a cunoscut pe ucigaș.

Etica în "true crime"

"Etica trebuie să fie întotdeauna pe primul loc", consideră Gregorio Luri, scriitor și pedagog care a dedicat 15 ani din viața sa pentru a finaliza "El cielo prometido", despre Caridad Mercader, mama ucigașului lui Troțki și agent în serviciul spionajului sovietic.

O muncă de reconstrucție nu doar a unei vieți, ci a unei epoci și a unui întreg ecosistem politic pentru care Luri a vorbit cu toate părțile posibile: rude, cunoscuți, agenți sau autorități.

"Când găseam documente ale unei familii, le spuneam ce am descoperit. Multora nu le plăcea, desigur, să descopere că tatăl lor fusese un ucigaș și nu voiau să public asta". Ce făcea atunci? "Nu includeam niciodată acele mărturii. Aș fi putut face chiar un epilog cu adevărate bombe informative, dar cred că nu poți spune anumite lucruri dacă alții se vor simți răniți".

Diverse perspective

Nu toți scriitorii au aceeași reacție.

• Jordi Amat, coordonatorul Babelia, a publicat în 2020 "El hijo del chófer", despre jurnalistul și avocatul Alfons Quintà, care s-a sinucis în 2016 după ce și-a ucis soția.
• Când a contactat-o pe sora victimei, aceasta a spus că nu înțelege scopul cărții și nu și-a dat consimțământul ca numele familiei să figureze în lucrare, dar Amat și-a continuat publicarea.
• În nota autorului cărții, Amat explică: "Scrierea acestei narațiuni de fapte reale nu a fost plăcută, iar punerea punctului final acestei povești tragice a fost liniștitoare. (...) Am ajuns să mă conving că a spune ceea ce explic este discutabil din punct de vedere moral, dar în același timp necesar din punct de vedere social". Adică, beneficiul (cultural, polițienesc sau de conștientizare socială) pe care îl poate aduce o astfel de lucrare și voința posibilelor victime intră uneori în coliziune directă.

Jean-Claude Romand, protagonistul "El adversario", în iunie 1996, în timpul procesului care l-a condamnat la închisoare pe viață. STEPHANE RUET (GETTY).

Cazul lui Martín și cel al lui Luri converg într-un punct: "Am început "El cielo prometido" cu o viziune nemiloasă asupra lui Caridad Mercader, dar s-a atenuat. Când studiezi pe cineva, oricât de atroce ar fi, îl umanizezi. Sunt sigur că Hitler avea gesturi afectuoase în intimitatea sa. Dar depinde de autor ce greutate dă acelor părți", crede Luri, care amintește celebra frază a lui Nietzsche: "Cine luptă cu monștrii trebuie să aibă grijă să nu devină el însuși un monstru, pentru că atunci când privești mult timp într-un abis, abisul privește și în tine".

În "El odio", Martín nu doar reconstituie cazul; el narează și propria sa apropiere de Bretón, cu care a corespondat prin scrisori și apeluri, pe care a ajuns să-l viziteze și cu care menține contactul.

În cartea sa, Martín afirmă că aderă la tradiția literară a lui "A sangre fría" de Truman Capote; "La ciudad de los vivos", de Nicola Lagioia, sau "El adversario", de Emmanuel Carrère, poate cel mai influent exemplu din ultimii ani și care narează crima unui fals medic francez care în 1993 a ucis cinci membri ai familiei sale după ce i-a înșelat cu privire la viața sa timp de 18 ani.

Întrebat de acest ziar, scriitorul francez a răspuns prin e-mail despre controversa din jurul "El odio" că este "un subiect foarte interesant și desigur văd legătura cu munca mea", dar că nu a citit cartea și că de aceea preferă să nu vorbească despre acest subiect.

O problemă legală

"În acest tip de publicații trebuie să avem o grijă deosebită cu ceea ce se spune despre minori, deoarece, chiar dacă sunt morți, continuă să aibă drepturi", spune Gregorio Arroyo, de la Arroyo & Asociații, expert în dreptul informației.

Dreptul la onoare, subliniază Arroyo, trece la ascendenți sau descendenți în caz de deces, astfel încât în acest caz mama este îndreptățită să dea în judecată, și indică Legea Organică 1/1982 privind protecția civilă a dreptului la onoare, la intimitate personală și familială și la propria imagine.

Perry Smith este dus de polițiști, în 1960. Truman Capote a bazat cartea "A sangre fría" pe interviurile cu acest ucigaș. WILLIAM STRAETER (AP).

"În măsura în care afectează minorii, se poate cere sechestrarea cărții", susține avocatul, care indică cazul ucigașului moldovean Petrus Arcan (în care el însuși a intervenit ca reprezentant al victimelor în probleme de drept la intimitate) ca un punct de cotitură în ceea ce privește informațiile despre minori.

Arcan a atacat o vilă în 2001, l-a ucis pe avocatul Arturo Castillo, a rănit-o grav pe soția sa și le-a agresat pe cele două fiice minore.

Multe mass-media, care publicaseră informații despre agresiune care facilitau recunoașterea fetelor, au fost date în judecată de ele și de mamă pentru intruziune nelegitimă în viața privată. Ziare, radiouri și televiziuni au fost condamnate.

"Justiția a pus de multe ori în prim-plan libertatea de exprimare sau de informare", subliniază Arroyo. "Dar lucrurile se schimbă când sunt implicați minori. Dacă informația afectează minorii, justiția înclină să decidă în favoarea lor".

José Bretón, în timpul procesului pentru uciderea copiilor săi. Rafa Alcaide (Pool/EFE).

Despre cazul "El odio", directorul RAE, Santiago Muñoz Machado (care este și profesor de drept), a asigurat vineri public: "Ca persoană, ca profesor și ca intelectual, apăr libertatea de exprimare, dar libertatea de exprimare este o libertate care are limitele sale. Limite care se referă la intimitatea personală și familială, care se referă la minorat și limite care, dacă nu sunt respectate, sting libertatea de exprimare".

Saltul pe ecran

Dacă ceva a impulsionat genul "true crime" în ultimii ani, este domeniul audiovizual.

În Statele Unite, interesul pentru gen a fost reînnoit cu ani în urmă și, de acolo, a pătruns în întreaga lume. Poate că totul a început cu "Paradise Lost" (1996), care urmărea procesele a trei adolescenți acuzați de uciderea și mutilarea a trei copii în Arkansas în 1993 și care a avut două continuări.

În ceea ce privește podcast-urile, startul l-a dat "Serial" (2014), cu o investigație despre uciderea, în 1999, a lui Hae Min Lee, o studentă de 18 ani din Baltimore.

Și în serial, Netflix s-a alăturat valului în 2015 cu "Making a Murderer", despre povestea lui Steven Avery, un bărbat condamnat pe nedrept care, după ce a fost exonerat, se confruntă cu noi acuzații într-un caz plin de nereguli. În același an, platforma a lansat și "The Jinx", în care Robert Durst, suspect de trei crime, ajunge să mărturisească crimele.