Oamenii și răul

Noi, oamenii, nu știm cum să facem față răului infinit. Când eroarea morală este măsurabilă, o putem înțelege și circumscrie.

Cu toții am făcut greșeli, iar în inima oricărei persoane se ascund pasiuni mizere. Inclusiv în a ta, cititorule, sau în a mea. Pentru că, altfel, nu am fi umani.

Dar monstruosul, din fericire, nu este la îndemâna oricui, iar simpla sa concepție presupune o provocare pentru categoriile cu care, în mod normal, ordonăm realitatea. Sunt lucruri care devin infinite nu pentru că par colosale, ci pentru că sparg pur și simplu bara de măsurare.

Răutatea perfectă, expresia superlativă a urii sau limitele patologice ale egoismului uman generează o teroare fascinantă din simpla contemplare.

Editura Anagrama, la cererea Parchetului, a suspendat distribuirea cărții lui Luisgé Martín care prezintă mărturia lui José Bretón, acel tată care și-a ucis cei doi copii la Córdoba și care le-a dezintegrat corpurile într-un cuptor crematoriu improvizat. O pulsiune liberală sănătoasă ne reamintește că sarcina probei trebuie să revină întotdeauna celui care cenzurează și nu celui care publică.

Dar, în același timp, construirea unui artefact comercial traversat de profit economic pornind de la o oroare încă existentă nu poate să nu ne interpeleze.

Extremele legale ale cazului, din fericire, vor fi elucidate de judecători. Dar sunt prea multe întrebări care orbitează în jurul polemicii și a propriei noastre naturi.

Întrebări

• Putem transforma tragedia altuia într-o afacere?

• Este literatura o jurisdicție autonomă, chiar și atunci când abordează fapte reale?

• Ce rol avem ca societate în păstrarea onoarei acelor victime și a mamei lor?

• Unde începe oportunismul și unde cercetarea legitimă a fundului abisal al umanului?

• Câtă rigoare jurnalistică trebuie să ne impunem când scriem despre o realitate superlativ dureroasă?

• Acest caz se aseamănă mai mult cu Capote sau cu programele senzaționaliste despre crimele din Alcàsser?

• Când și de ce se impune necesitatea de a păstra tăcerea ca o formă de precauție solemnă?

• Ce rang de calitate literară poate legitima o astfel de decizie editorială?

• Trebuie să-i refuzăm cuvântul celui care a comis o crimă atroce sau acesta ar fi o pedeapsă nemiloasă?

Concluzie

Mărturisesc că sunt incapabil să răspund în mod satisfăcător la toate aceste întrebări. Ceea ce este clar pentru mine este că acestea sunt întrebările care ar trebui abordate pentru a asuma un proiect atât de complex și riscant precum scrierea și editarea unei astfel de cărți.