Vizitarea unei tabere de refugiaţi pentru prima dată în viaţă este ceva ce, fără îndoială, te marchează pentru totdeauna. Dacă ar fi să rezum impresia mea în două sau trei cuvinte, aş spune ceva atât de clişeic precum că „nu era ceea ce mă aşteptam”. Pe străzile şi în adăposturile din Azraq, o tabără de refugiaţi din Iordania construită pentru a găzdui 40.000 de persoane, există viaţă şi o normalitate care doare.

Nu am văzut foamete cum am văzut în Kenya, nu am văzut lipsa apei potabile cum am văzut în Bolivia, sau căsătorii între copii cum am văzut în Ghana… dar cotidianul care se respiră este greu de asimilat. Poate de aceea persoanele refugiate sunt atât de uitate şi situaţiile lor atât de subfinanţate. Planul de răspuns umanitar la criza siriană a primit doar 31% din fondurile solicitate la sfârşitul anului 2024.

A trăi într-o tabără de refugiaţi nu ar trebui să fie niciodată o soluţie pe termen lung pentru nicio persoană, dar mai ales nu pentru copii. Şi, deşi nu este viaţa pe care cineva ar dori-o pentru un băiat sau o fată, mii dintre ei şi-au petrecut fiecare zi a vieţii în acest complex administrat de Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR), în colaborare cu Guvernul Iordaniei.

Aceşti copii nu au ieşit niciodată din acel deşert înconjurat de garduri şi, deşi au acces la apă şi alimente, îi priv&abrave;m de multe. Ca angajată a World Vision, un ONG axat în special pe copii, este foarte greu să aud că o cauză foarte comună a asistenţei medicale în tabără sunt arsurile pe care copiii le suferă atingând pereţii propriei case. Pentru că da, ei consideră acest spaţiu „acasă”, f&abrave;cut din table de metal de nu mai mult de 10 metri pătraţi, care suportă căldura insuportabilă a deşertului iordanian.

Cu toate acestea, în tabără există oameni minunaţi care gestionează şi implementează proiecte mari, desigur din organizaţia mea, dar şi din multe altele. Este incredibilă forţa şi rezilienţa care se respiră în clubul păcii, un spaţiu sigur pentru copii şi adolescenţi între 13 şi 15 ani. Acolo, două după-amiezi pe săptămână, timp de două ore, participă grupuri mici de aproximativ 20 de membri pentru a căuta soluţii şi răspunsuri la problemele lor cotidiene. Au un teren de fotbal şi nişte facilităţi frumoase cu canapele pentru a putea discuta şi dezbate. Un asistent social îi ghidează şi le oferă suport dacă au nevoie de asistenţă de orice fel.

A trăi într-o tabără de refugiaţi nu ar trebui să fie niciodată o soluţie pe termen lung pentru nicio persoană, dar mai ales nu pentru copii.

Dar activitatea principală se concentrează pe identificarea şi căutarea în comun a soluţiilor la probleme şi implementarea lor. În timpul şederii mele, băieţii au identificat că persoanele în vârstă din tabără nu aveau uneltele sau capacitatea de a-şi repara şi îmbunătăţi casele, rămânând într-o situaţie foarte vulnerabilă. Pentru a face faţă acestei dificultăţi, au decis să creeze un grup de sprijin şi să ofere ajutorul lor din uşă în uşă. Pe de altă parte, fetele au identificat ameninţarea căsătoriilor între copii. Pentru a o combate, trebuiau să identifice tinerele care ar putea fi în pericol pentru a vorbi cu ele şi familiile lor despre consecinţele dăunătoare şi importanţa aşteptării maturităţii pentru a se căsători.

Dar aş dori să revin la un subiect, care nu este minor: fotbalul. Ca mamă, constat în fiecare zi cum acest sport ar trebui considerat un limbaj universal, deoarece prin practicarea sa, în toate etapele şi sectoarele populaţiei, este un element de uniune, interacţiune şi distracţie. În tabăra Azraq au ajuns chiar să organizeze o ligă de fotbal în care joacă diferite echipe din tabără. World Vision are propriile echipe masculine şi feminine care se antrenează de două ori pe săptămână pe un teren gestionat de organizaţie, cu vestiare, echipamente şi, desigur, un antrenor. Acest spaţiu sportiv are o persoană de securitate la poartă, care îţi aminteşte, încă o dată, că eşti într-o tabără de refugiaţi.

Un desen împotriva căsătoriei copiilor este expus pe pereţii Centrului Păcii din tabăra de refugiaţi Azraq, 26 ianuarie 2025. Joanna Zreineh (World Vision)

În timpul vizitei mele, am auzit că şi adulţii doreau să poată folosi terenul de fotbal în momentele în care nu erau copii. Realitatea este că acolo nu sunt multe de făcut şi poate tocmai aceasta este cea mai mare provocare cu care se confruntă: lipsa oportunităţilor de muncă sau de dezvoltare personală.

Vorbind simplu, în tabără sunt puţine de făcut, nu există locuri de muncă, ieşirea pentru a merge la o ocupaţie este ceva foarte punctual care necesită multe permise prealabile şi puţini le pot obţine. Puţinele locuri de muncă accesibile în interior, aproape întotdeauna gestionate de ONG-uri, cum ar fi sarcini de curăţenie sau profesori în şcoli, sunt împărţite între locuitori.

Pentru a se întoarce la casele lor, mai întâi trebuie reconstruită ţara. Odată ce sunt siguri că au un acoperiş sub care să trăiască, trebuie plătite taxele de întoarcere, mutate toate bunurile, asigurat că copiii pot merge la şcoală…

Ce fac 40.000 de persoane fără acces la muncă sau la studii superioare timp de peste 10 ani? Fără îndoială, găsim acolo germenul unei spirale de violenţă şi încălcare a drepturilor, la care noi, ca organizaţii, nu putem înceta să lucrăm. Odată cu aşteptarea îmbunătăţirii situaţiei din Siria, viaţa a mii de familii este în suspans, aşteptând să poată decide să se întoarcă.

Am pus această întrebare de multe ori refugiaţilor în timpul vizitei mele şi răspunsul a fost întotdeauna acelaşi: pentru a se întoarce la casele lor, mai întâi trebuie reconstruită ţara. Odată ce sunt siguri că au un acoperiş sub care să trăiască, trebuie plătite taxele de întoarcere, mutate toate bunurile, asigurat că copiii pot merge la şcoală, confirmat că există un sistem medical care îi poate îngriji dacă au nevoie sau restaurate infrastructuri precum conductele de apă. În timp ce aşteaptă ca toate acestea să se întâmple, vor rămâne în tabăra de refugiaţi, aşa cum au făcut-o timp de peste 10 ani.

Eloisa Molina este director de Comunicare la World Vision.