Oamenii au fost întotdeauna foarte interesaţi să afle de ce mor lucrurile care pot muri de ceva. Cu ceva timp în urmă, librăriile s-au umplut de eseuri despre cum mor democraţiile, într-o anticipare editorială a vremurilor pe care viaţa ne le-ar aduce ulterior. Înainte de asta, s-au vândut mii de cărţi care se întrebau dacă au murit istoria şi ideologiile, pentru că unora li s-a părut că lumea va rămâne aşa cum este. S-a dovedit că acea lume şi siguranţele ei au fost primele care au murit, bineînţeles.

Ne-au explicat istoria politică recentă prin confruntarea a două ideologii, stânga şi dreapta, care în Europa împărtăşeau unele consensuri, precum statul bunăstării şi construcţia comunitară. Au venit crizele şi inegalităţile, împărţirea inegală a poverilor şi nemulţumirea unei părţi a populaţiei care s-a simţit exclusă şi care a ascultat discursurile care propuneau soluţii urgente şi duşmani concreţi. Motivele care au ridicat o idee comună despre Europa sunt încă vii, dar este evidentă uzura lor. În special, printre tinerii care nu se simt interpelaţi.

În mod deliberat sau nu, s-a produs o substituire a ideologiilor tradiţionale, ceea ce poate explica de ce foşti alegători de stânga optează pentru partide de extremă dreapta. Se poate ca acest transfer să se datoreze dezamăgirii. Sau se poate ca acel votant să nu împartă harta politică între o parte şi alta, ci pornind de la elemente care au fost emoţii şi acum sunt ideologii. Individualismul, de exemplu, sau legea celui mai puternic. Şi, desigur, frica.

Contrariul fricii nu este naivitatea şi nici înşelăciunea: nu este vorba despre a alege între a asuma realitatea sau a ne speria. Ar fi nesăbuit să negăm ceea ce s-a schimbat în lume într-o mână de luni şi să constatăm că tot ceea ce părea imposibil deodată nu mai este. Trăim într-o lume incertă în care nu este clar că săgeata timpului va merge întotdeauna înainte. Dar a fi conştient de riscuri şi a le înfrunta nu implică acceptarea fricii, deoarece frica este un material maleabil cu utilizări politice.

În 1999, înainte de moartea secolului, Josep Ramoneda a publicat un tratat pe care l-a intitulat După pasiunea politică. Şi a scris: "Din Occident, s-a depus efort în construirea unui nou duşman, deoarece frica este întotdeauna un ajutor pentru conducător." Ani mai târziu, în 2011, Joaquín Estefanía a publicat Economia fricii şi a prevenit împotriva a ceea ce a numit fabricanţii fricii: "Teama este o emoţie care imobilizează, care neutralizează, care nu permite acţiunea sau luarea de decizii cu naturaleţe. Această frică contemporană îi face pe toţi susceptibili de a fi dominaţi, subjugaţi de cei care posedă capacitatea de a o genera".

Poate că aceasta este una dintre trăsăturile care definesc cel mai bine astăzi ce este puterea: capacitatea de a genera frică şi de a o propaga. În acelaşi mod, atunci, va rezulta un exerciţiu de putere să ne opunem acelei frici, fără a cădea în naivitate sau renunţare.