Quimera este porecla bucătarului Vicent Escrivà, supranumele familiei. „Spune, spune”, insistă prietenul său Vicente Todolí, curator de artă și colecționar de citrice, după prezentarea cărții sale „Aș vrea să creez o grădină (și să o văd crescând)” în localitatea sa natală, Palmera, foarte aproape de Gandia. „Nu știm exact de unde vine porecla, dar știm că datează de cinci generații”, explică bucătarul care tocmai a pregătit „un orez de Postul Mare” (cod, hamsii, ouă de prepeliță și ceapă) în grădina botanică unde directorul Tate Modern din Londra între 2002 și 2010 cultivă 500 de specii de portocale, mandarine, lime, lămâi, chitre, grapefruit...

Și Todolí avea o poreclă, dar nu a moștenit-o pe linie familială, așa cum se obișnuiește în sate, ci și-a câștigat-o cu greu când locuia într-un apartament studențesc în anii șaptezeci în Valencia. „Marchizul, îmi spuneau ironic”, comentează expertul în artă, în vârstă de 67 de ani, care publică pentru prima dată o carte despre cariera sa de expert în artă, ce l-a purtat prin jumătate de lume, mereu cu gândul de a se întoarce în satul și la munții săi. Când studentul căruia îi venea rândul să gătească făcea o harababură, actualul director artistic al Pirelli Hangar Bicocca din Milano cobora la un bar cunoscut din cartierul Carmen pentru a mânca ceva gustos.

Ani mai târziu, Todolí lucra ca ospătar într-un restaurant din New York, unde a intrat romancierul și eseistul Umberto Eco. Intelectualul italian îi fusese profesor în 1981 la Universitatea Yale și îl captivase prin „inteligența sa de a citi subtextul care curgea prin scriitură” și, de asemenea, prin simțul umorului, care l-a determinat să se costumeze în Superman la o petrecere. Când l-a văzut în barul de tapas, Eco publicase deja „Numele trandafirului” și era o celebritate. „Professore, professore, nu vă amintiți de mine?”, l-a întrebat tânărul valencian. „Professore” i-a comentat cu voce tare însoțitorului său că era prima dată când un ospătar i se adresa astfel, pentru că de obicei o făcea cineva care ajunsese ministru în Portugalia, profesor universitar în Germania...

Nu era nici un restaurant oarecare, ci El Internacional, deschis de artistul Antoni Miralda și bucătăreasa Montse Guillén, adaugă Todolí în carte, unde relatează anecdota din New York, oraș care l-a marcat personal și profesional până când s-a întors la mijlocul anilor optzeci în Europa. „În ’85 izbucnește SIDA și, dintr-o dată, acea lume alternativă începe să se prăbușească, lumea nopții dispare aproape complet, iar lumea artei și culturii este decimată. Cred că există un înainte și un după. Se termină acea cultură a lui die young, stay pretty (mori tânăr, rămâi frumos). Practic, pentru că oamenii încep să moară într-un mod traumatic”, rememorează el în lucrare.

Este vorba despre niște „memorii fragmentate” pornind de la experiența sa ca „curator”, spune în engleză, curator în America Latină, comisar de artă în Europa, termen cu rezonanțe militare și polițienești pe care îl detestă. Dar nu este o carte obișnuită de artă contemporană.

Siza și Guggenheim din Bilbao

Într-un stil conversațional, apropiat de registrul colocvial și departe de limbajul adesea criptic al semioticii artei, Todolí vorbește despre cărți, filme, muzee, despre oferta pe care a primit-o (și a refuzat-o) de a conduce Guggenheim din Bilbao, despre artiști precum fotograful Robert Frank sau pionierul pop Richard Hamilton, cu care s-a împrietenit, sau despre arhitecți precum Álvaro Siza, cu care s-a confruntat în legătură cu clădirea pentru Fundația Serralves din Porto, pe care a condus-o după ce a părăsit în 1996 Institutul Valencian de Artă Modernă (IVAM), unde și-a câștigat renumele. Dar vorbește și despre gastronomie sau grădinărit. „Sunt experiențe de viață”, clarifică el.

Grădina sa botanică se întinde pe terenurile achiziționate de la familia sa, pe care le-a extins treptat pentru a găzdui o fundație vizitabilă de cercetare și conservare. De asemenea, aprovizionează cu fructele sale, cum ar fi Kumquat-ul japonez, a cărui coajă comestibilă este mai dulce decât interiorul său amar și acid, sau cum ar fi portocala sanguină autohtonă cu suc intens roșu, restaurante din diverse țări, ca o cale suplimentară de finanțare a fundației, care se întreține în principal din veniturile activității de curator a lui Todolí.

„Nu am copii, am copaci”, afirmă și președintele comisiei consultative a colecției de artă contemporană a Fundației Botín, în timp ce se plimbă printre portocali în vizita organizată luni trecută de editura Espasa cu ocazia publicării cărții. A fost o comandă la propunerea editorilor siglei în timpul pandemiei. „Eu le-am spus: ’bine, cum nu pot călători..., dar va fi despre artă și agricultură și beneficiile pentru fundație’. L-am rugat pe prietenul meu Juan Lagardera [jurnalist] să mă ajute cu structura. Dar scriind-o, m-a cuprins pudoarea. De ce ar trebui să intereseze pe cineva ce povestesc eu. Și am lăsat-o un an și jumătate. Am reluat-o și iată-ne aici”, explică Todolí, care se recunoaște ca o persoană fundamental intuitivă și vizuală.

„Mi se comandă texte despre artă, dar nu scriu, pentru că nu pot scrie despre artă. Se poate scrie despre artist, în jurul artei, dar arta este un limbaj non-verbal. Sunt un cititor fanatic și îmi place mult cinematografia, dar nu aș putea fi critic pentru că aș pierde plăcerea. Am scris lucruri, dar am mult respect pentru literatură, pentru scriitori precum [Roberto] Bolaño. Nu se poate. Mi se întâmplă ca personajului din ’Ratatul’ lui Thomas Bernhard, care, auzindu-l pe tânărul Glenn Gould cântând la pian, decide să se dedice cultivării științelor spiritului”, punctează el.