Donețk

Donețk este un oraș gri care pare încă ancorat în depresia post-sovietică a anilor nouăzeci; o localitate cu fabrici ruginite și locuințe dărăpănate, lovită de o lipsă gravă de apă curentă. Cu toate acestea, viața revine treptat în orașul pe care Ucraina nu îl controlează din 2014 și pe care Rusia l-a anexat în 2022, prețul fiind mutarea războiului în alte orașe din regiune. Pe străzi se văd mai mulți copii decât acum câteva luni și au apărut restaurante noi în centrul său istoric. Locuitorii din Donețk nu mai vor să audă niciun foc de armă, dar deocamdată este doar un vis: nimeni nu are încredere în succesul negocierilor pentru un nou armistițiu.

„Acum este mult mai sigur să trăiești aici, oamenii se întorc”, sunt de părere unanimă locuitorii din Donețk, care subliniază adesea cu o anumită emoție marea noutate a orașului de mai bine de o lună: „Avem ambuteiaje!”

Dorința unei vieți liniștite unește toate generațiile din Donețk, dar acestea coincid și în faptul că discuțiile tripartite dintre Statele Unite, Rusia și Ucraina vor fi „dificile”.

O bunică, care cere să nu-i fie publicat numele, își plimbă nepotul nou-născut printr-un parc din centrul Donețkului. „Nu știu ce vor decide”, răspunde cu un oftat, „dar vreau să fie pace, pace nu doar în Donețk, ci și la Kiev. Să fie pace peste tot”. Două studente de 19 ani, așezate pe o bancă din apropiere, cer și ele anonimatul. Una dintre ele nu voia să participe la conversație până când, brusc, își întrerupe tăcerea când se aduce în discuție posibilul armistițiu. „Vreau ca totul să se rezolve prin pace. Nu doresc nimănui un război”, mărturisește ea după ce povestește cu voce tremurândă despre frica sa. „Tatăl meu a participat la război. Au existat negocieri în fiecare batalion pentru a nu se mai întoarce, în al său au protestat și, deocamdată, nu l-au trimis pe front. Nu vreau să-l trimită [înapoi la război]”, explică tânăra, care admite că este „pesimistă” în privința rezultatului negocierilor de pace.

Donețk era foarte aproape de linia care separa trupele ucrainene de cele susținute de Rusia după acordurile de la Minsk, semnate în 2014 și 2015. Deși numărul victimelor scăzuse considerabil în anii premergători războiului la scară largă, conform constatărilor misiunii Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), continuau să existe sporadic schimburi de focuri între cele două tabere, care, de la invazia rusă, s-au transformat în bombardamente intense asupra zonelor civile de ambele părți ale frontului.

Vladislav, în vârstă de 25 de ani, se plimbă cu partenera sa. „Îmi doresc pace, desigur, dar de la negocieri sper doar ca măcar să înceteze atacurile asupra cartierelor, să se poată trăi în sfârșit normal”, afirmă el.

Două prietene de 27 de ani se plimbă și ele prin parc. Una însărcinată, Eliota, și cealaltă cu un bebeluș de un an și jumătate, Marina. „Aceasta nu se va rezolva ușor, nu va exista o soluție curând”, crede Eliota, care consideră că nu se poate numi „specific rusoaică”. „Bunicul meu este rus, tatăl meu este ucrainean, ador cântecele ucrainene”, spune această profesoară de arte marțiale, care subliniază că „înainte [de război și de divizarea țării] totul era bine”.

„Toate acestea trebuiau oprite în 2022. Nu ar fi murit atâția oameni, nici acolo, nici aici”, răspunde Eliota când este întrebată ce părere are despre Volodimir Zelenski, președintele ucrainean.

Dorințele civililor diferă, însă, de cele ale multor militari. „Să mergem până la capăt, desigur”, spune pentru acest ziar Kirill, originar din Dnipro și veteran, apropiindu-se de 30 de ani, atât al autoproclamatei Republici Populare Donețk în 2015, cât și al armatei ruse în 2022 pe frontul de la Bahmut.

„Vrem Novorossiya”, subliniază el, referindu-se la un teritoriu denumit astfel de sectorul ultrapatriotic rus și care este chiar mai extins decât obiectivul recunoscut oficial de Kremlin în negocieri. Pentru acest militar, avansul rus ar trebui să ajungă și în regiunile ucrainene Dnipropetrovsk, Mikolaiv și Odesa. La întrebarea „Și Kiev?”, răspunde doar cu un zâmbet.

Fără apă în marea capitală a „noilor teritorii”

Donețk a trăit aproape un deceniu într-un limb până când Rusia l-a anexat oficial în septembrie 2022. Cu toate acestea, au trecut trei ani și multe servicii de bază funcționează încă îngrozitor din cauza războiului și a investițiilor rusești reduse în zonă. În același timp, prețurile au explodat la nivelul celor mai bogate orașe din Rusia, în timp ce salariul mediu este abia o treime: aproximativ 40.000 de ruble, circa 440 de euro.

Donețk depindea de cărbune, un sector care chiar și în Federația Rusă se confruntă cu o criză uriașă, iar companiile nu îndrăznesc să investească în zonă, deoarece aceasta nu este recunoscută la nivel internațional nici măcar de aliați precum China. Principalul serviciu de taxi rusesc nu funcționează acolo, iar Google-ul rusesc, Yandex, nu trasează frontierele naționale pentru a evita să deranjeze atât Moscova, cât și Washingtonul.

Zona traversează o criză hidrologică enormă de când războiul a avansat distrugând totul în cale. Apa curentă abia ajunge la case și peste tot se depozitează găleți de urgență lângă dușuri și toalete. În perioada separatistă [2014-2022], apa continua să curgă prin canalele ucrainene ale companiei „Apele Donbasului”, dar invazia a distrus totul. Acest lucru afectează și salinitatea Mării Azov, iar mai multe rezervoare riscă să sece. Rusia a construit câteva conducte din Rostov pe Don pentru a remedia situația, dar nu este suficient.

„În centrul orașului este ceva mai multă apă”, afirmă Vladislav, „dar în alte cartiere nu ajunge. În unele locuri curge doar după prânz, în altele câteva ore pe noapte”.

„Conductele noastre sunt foarte ruginite și apa abia ajunge la etajele superioare”, semnalează Eliota, care menționează că singurele cartiere confortabile sunt cele din apropierea spitalelor. „Este o chestiune de buget”, adaugă ea.

„Este foarte enervant”, denunță a doua dintre cele două studente, care studiază design grafic. „La mine acasă ajunge o dată la două zile pentru o scurtă perioadă noaptea și nu avem apă caldă”, se plânge tânăra, care a învățat limba ucraineană până la 12 ani: „Au scos manualele [în ucraineană] și nu se mai predă în școli de când suntem parte a Federației Ruse. Când eram o republică independentă aveam ambele limbi”.

Eliota afirmă că „nu este interzis să vorbești ucraineană, dar sunt oameni care se uită ciudat la tine”. Bunica, pe de altă parte, admite că nu știe ce va studia nepotul ei „pentru că totul se schimbă constant”. „Am crescut în Uniunea Sovietică. Și eu am fost scutită de învățarea limbii ucrainene la școală pentru că tatăl și mama mea erau ruși”, adaugă această femeie sub anonimat.

Toți sunt de acord, în orice caz, că viitorul lor va rămâne legat de Donețk. „M-am născut aici și nu am plecat nicăieri, aceasta este casa mea”, repetă toți intervievații.