Speranțe în mijlocul dezastrului climatic

“Încă mai există speranțe”, scria miercuri pe rețelele sociale mama fetițelor de unu și cinci ani dispărute în timpul furtunii devastatoare care a lovit orașul Bahía Blanca, în provincia Buenos Aires, Argentina, acum mai bine de trei săptămâni. Pe 7 martie, aproape 300 de milimetri de apă, practic jumătate din media anuală pentru Bahía Blanca, au căzut peste acest oraș în câteva ore; joi, două studii de atribuire, de la Climate Meter și World Weather Attribution, subliniază ceea ce ar trebui să fie evident: legătura cu schimbările climatice.

Nu mai sunt persoane evacuate în centrele de asistență din Bahía Blanca, dar sunt oameni care nu s-au întors și nici nu se vor mai întoarce acasă. Furtuna a curmat cel puțin 16 vieți; printre ele, cea a șoferului care a încercat să le protejeze pe cele două surori în mijlocul urgiei. Avea copii de vârsta lor.

Negarea schimbărilor climatice, așa cum o face cu o expresie de furie disprețuitoare președintele Javier Milei, ar trebui considerată o încălcare a drepturilor omului. Atmosfera mai caldă, produsă de acumularea gazelor cu efect de seră, conține mai multă umiditate și, de aceea, poate genera aceste descărcări violente oriunde, oricând. Nu există loc sigur. În 2017, două fenomene petrecute într-un interval de doar câteva ore au îngropat într-un noroi tare ca cimentul orașul Comodoro Rivadavia, leagănul industriei petroliere din Argentina. Ca prin minune, nu au existat morți, dar rănile au rămas. În schimb, în 2013 au existat morți de plâns (și mulți) în La Plata și Buenos Aires, din cauza unor inundații similare: subite și brutale.

Mai există speranțe? Să sperăm. Dar dacă nu acceptăm știința care ne permite să ne adaptăm la aceste fenomene noi și crude, nu vom fi capabili nici să apărăm viața. Milei poate părea un meme, dar adevărul este că de încăpățânarea negaționistă se agață și restul clasei politice naționale. Există un consens, oriunde l-ai căuta, că industria hidrocarburilor trebuie să se extindă la nesfârșit în Argentina, deoarece Patagonia deține, la aproximativ 3.000 de kilometri sub pământ, unul dintre cele mai bogate zăcăminte de gaze și petrol neconvenționale la nivel mondial. Numele său are greutatea unei premoniții: Vaca Muerta (Vaca Moartă).

În Vaca Muerta sunt necesari aproximativ 100.000 de milioane de litri de apă pură din topirea ghețarilor, care curge prin râul Neuquén, pentru a injecta, cu substanțe chimice și nisip, într-un singur puț (există mii) și astfel să stimuleze, prin fracturare hidraulică, roca ce conține combustibilii fosili. Toată apa care intră, iese murdară. Nu există unde să fie depozitată. Depozitele de deșeuri petroliere se umflă continuu de toxicitate. Nici seismele nu se opresc. Când privești cu o cameră infraroșu fiecare puț, fiecare rezervor sau conductă, stație de pompare sau baterie de separare, vezi fața ascunsă a petrolului și gazului. Metanul, invizibil cu ochiul liber, emană vesel din fiecare verigă a lanțului petrolier, împreună cu compuși volatili aromatici care, printre alte efecte nedorite, cauzează cancer.

Președinta de atunci, Cristina Kirchner, a dat startul proiectului Vaca Muerta prin naționalizarea activelor Repsol în YPF, dar succesorii săi (Mauricio Macri, Alberto Fernández și Javier Milei) au continuat cu subvenții generoase pentru gaz și lucrări publice precum gazoductul Nestor Kirchner, a cărui construcție a ocupat titlurile ziarelor ca și cum ar fi fost o realizare națională. Nu a fost niciodată utilizat la capacitate maximă și, ironic – sau nu –, în urma furtunii din Bahía Blanca, un complex de operațiuni al aceluiași gazoduct, redenumit acum Perito Moreno, a rămas complet sub apă.

Argentina are o resursă puternică în Vaca Muerta, dar nu va putea niciodată egala principalul său concurent în calitate, bazinul Permian din Texas, fără infrastructura necesară pentru a exporta tot ceea ce se extrage cu un cost atât de mare, ambiental și uman. Principalele companii petroliere din Argentina știu bine acest lucru și de aceea, alături de Shell și Chevron, se pregătesc să distrugă încă o frontieră: Golful San Matías și Peninsula Valdés. Acolo unde UNESCO a recunoscut ca patrimoniu mondial un mediu plin de viață, casă pentru pinguini, balene, delfini, orci, căluți de mare, puterea economică și politică vede un gol unde să amplaseze un port petrolier, o navă de gazeificare și un terminal gigantic de gaz “natural” lichefiat.

Cum îi privesc politicienii și oamenii de afaceri care aplaudă aceste și alte proiecte pe cei care astăzi le caută cu disperare pe fetițele pierdute în Bahía Blanca? Ce vor spune producătorilor rurali care au pierdut totul, fie din cauza acestei inundații, fie din cauza secetei care, simultan, afectează alte regiuni din Argentina? Și celor care au așteptat ajutor pe acoperișuri pentru a găsi, ulterior, absolut totul distrus? Când, ca societate, vom reuși să legăm punctele care unesc arderea combustibililor fosili, proiectele de exploatare a acestora și fenomenele meteorologice extreme care ne lovesc fără milă casele și trupurile, ceea ce vom vedea căzând, cu forța apei, vor fi fețele lor. De rușine.

Marina Aizen este una dintre fondatoarele Periodistas por el Planeta, un ONG argentinian axat pe noi narative despre criza climatică.