Fricțiune și conectivitate globală

Etnografa Anna Lowenhaupt Tsing a scris în 2004 eseul său `Fricțiune. O etnografie a conectivității globale`. În el, relatează despre investigațiile sale în junglele din Indonezia, când comunitățile locale au fost invadate de companii care căutau să exploateze cauciucul, iar conflictul dintre țărani, ingineri, ecologiști și Guvern a creat ceea ce ea numește zone de frontieră care, afirmă ea, provoacă sălbăticie, amestecă viziuni, iederă și violență. Cu toate acestea, Tsing subliniază cum aceste zone de fricțiune sunt, de asemenea, un teritoriu bogat pentru apariția noului, ceva ce va trebui să învățăm să reglementăm împreună.

O roată, observă ea, se rotește datorită frecării sale cu suprafața drumului; dacă s-ar roti în aer, nu ar merge nicăieri. Fricțiunea este indispensabilă pentru mișcarea sa.

Exportând conceptul la relațiile dintre subiecți, orice interrelaționare umană, individuală sau de grup, include o fricțiune din care apare o zonă de frontieră, o zonă de compromis incomod, urmând-o pe Tsing în munca sa, unde apar sălbaticul, inconștientul, fantomele fiecăruia dintre cei implicați, explozia unui conflict care poate pune capăt acelei relații sau produce ceva nou. În definitiv, inevitabilul șoc cu ceilalți nu trebuie să fie distructiv, ci creativ și fecund.

Cu toate acestea, încă din 1976, Nils Christie, sociolog și criminolog norvegian, în faimosul său articol `Conflictele ca apartenență` sublinia modul în care criminologia a smuls gestionarea conflictelor de la persoanele direct afectate de ele pentru a le deplasa în tribunale, la distanță chiar și de locul unde s-au produs faptele obiect al controversei. Pentru Christie, conflictele trebuie folosite de cei care au fost implicați în ele, deoarece, dacă nu se întâmplă așa, pierdem oportunitățile pedagogice pe care ni le oferă abordarea lor comună.

Neoliberalismul a adus de la sine un individualism feroce a cărui consecință, printre altele, a fost că ființele umane înseamnă din ce în ce mai puțin unele pentru altele. Ritualurile de doliu, mai rapide ca niciodată, sunt un exemplu al modului în care moartea unui semen nu se transformă aproape într-un eveniment și este rapid tranșată și înghițită de accelerarea vieții, cu multiplele sale ocupații urgente. Semenul a devenit un altul funcțional; am mercantilizat și ludificat (gamificat) relațiile umane, astfel încât celălalt este valoros dacă se încadrează în așteptările mele și îl pot șterge și uita dacă nu le îndeplinește. Intrarea în fricțiune ar presupune, totuși, o recunoaștere intersubiectivă care implică faptul că semenul îmi pasă, că sunt dispus să-mi investesc timpul în el, să dialoghez cu el în ciuda diferențelor noastre. Dar astăzi pedalăm în aer absorbiți de noi înșine, fără a avansa, sau alergăm de colo-colo ca puii fără cap. Dorința de non-fricțiune, exportată din formele de funcționare ale aplicațiilor digitale, organice, intuitive, fără fricțiune, s-a întrupat în așteptările noastre cu privire la comunicarea umană și ne îndepărtează de ceilalți.

Irelevanța în care am fost reduși pentru capitalismul extractivist, care ne ia, ca pe minerale, ca materie primă pentru a extrage datele noastre până ne golește de singularitate, conduce la o devenire nedemnă a lumii, deoarece valoarea vieții umane a fost devalorizată, iar instituțiile care ar trebui să o protejeze se dizolvă într-un tehnocapitalism care a văzut în extrema dreaptă aliatul său perfect. Devenirea neagră a lumii, în cuvintele lui Achille Mbembe, care arată că `distincția dintre ființa umană, lucru și marfă tinde să dispară și să se șteargă, fără ca nimeni - negri, albi, femei, bărbați - să poată scăpa de ea`, se impune, și tratați ca lucruri ne devitalizăm, obosim, în timp ce crește dezafecțiunea politică.

Agotate forțele noastre în simpla supraviețuire, secvestrată atenția noastră de ecrane, indiferența sistemului cristalizează în corpurile noastre, care se simt irelevante. Irelevanță proprie și a celuilalt, îndepărtare de lume, fugă de fricțiune. Depresia este dezinvestire a mediului, bucurie autarhică, pedalare în aer. Indiferența pe care lumea o simte pentru viața umană se traduce într-o viață care este indiferentă, irelevantă chiar și pentru noi înșine. A lupta pentru ce, neputința învățată, convingerea că, orice am face, lucrurile nu se vor schimba, se impune la orizontul indiferenților pe care Gramsci îi ura atât de mult.

Devine urgentă cultivarea fricțiunii creative, crearea de spații de dezbatere, fuga de solipsismul reconfortant și reducționist al polarizării.

În martie 2024, trei agricultori au lansat insulte sexiste președintei Navarrei, María Chivite, la sosirea ei la un summit al Euroregiunii, în Olite. Ulterior, Chivite i-a denunțat pentru `injurii împotriva autorității publice în exercitarea funcțiilor sale`.

Procesul judiciar care a urmat este un exemplu de justiție restaurativă care s-a încheiat cu un acord în care agresorii au recunoscut faptele și și-au cerut scuze președintei în mod public. `Recunoaștem că protestul nostru, deși legitim în obiectivul său, a derivat în forme inadecvate care au inclus insulte și expresii ofensatoare la adresa președintei, îndreptate nu numai către figura sa instituțională, ci și către condiția sa de femeie într-o poziție de putere`, se arată în comunicat. Și adaugă: `Faptele petrecute în Olite nu reprezintă valorile de respect, egalitate și conviețuire pe care aspirăm să le construim ca societate`.

Ni s-a impus o logică a amenințării și a pedepsei, dusă la paroxism în ultimele luni de acei guvernatori bufonici, așa cum îi numește Christian Salmon, care își guvernează țările ca niște consilieri delegați aroganți care nu se supun niciunei legi, precum Milei sau Trump. O logică a excluderii de la mesele de negociere, de pe teritorii, de la dezbateri, acționând ca și cum acea familie umană despre care vorbește în preambul Declarația Universală a Drepturilor Omului ar fi ajuns la sfârșit, pentru a fi înlocuită de o hoardă primitivă de sălbatici. Dar agricultorii care au insultat-o pe María Chivite pot conveni după un proces deliberativ că insultele și agresiunea verbală nu respectă valorile de egalitate și conviețuire la care aspirăm, că, ofensând-o pe ea, `perpetuează atitudini sexiste care dăunează tuturor femeilor care se confruntă cu provocări suplimentare pentru ocuparea rolurilor de conducere în societatea noastră`. Și vrem să-i credem, vrem să credem că s-au schimbat și să credem, de asemenea, că dialogul trebuie să fie calea de a ne uni din nou, de a integra, de a ne considera unii pe alții ca membri ai aceleiași familii umane, o specie amenințată care nu numai că a pus în pericol planeta care o susține, ci și valorile care îi garantează propria supraviețuire.

Lola López Mondéjar este psihanalistă și scriitoare, premiul Anagrama de Eseu din 2024 pentru `Fără poveste. Atrofie a capacității narative și criză a subiectivității`.