Serialul „La conquista de la democracia”

Romero Marín apare pe ecranul televizorului. Doar unul dintre cei care urmăresc serialul, cel mai în vârstă, știe cine este „Tanque”: ofițer al armatei Republicii, lider al Partidului Comunist din Spania, probabil militantul care a stat cel mai mult timp în interiorul țării reorganizând structura comunistă exterminată după Războiul Civil.

Serialul „La conquista de la democracia” (pe La 2 de Televisión Española), așa cum se vede până acum, va deveni un instrument central de explicare a ceea ce s-a întâmplat într-o parte a istoriei noastre, cu condiția să fie însoțit de o muncă de pedagogie paralelă.

Va servi, de asemenea, pentru a combate tsunami-ul de extremă dreapta care, după cum denunță profesorii, se extinde în școli și institute, dacă este difuzat în acestea.

Serialul va servi la combaterea a trei repere revizioniste care încearcă să se răspândească în unele cărți de istorie, conferințe și relatări:

• Primul, că Tranziția de la dictatură la democrație a fost opera unor elite cu nume și prenume.

• De ceva vreme, directorul său, Nicolás Sartorius, repetă că dictatorul (Franco) a murit în pat, dar că dictatura a murit pe stradă (prin acțiunea a multiple mișcări cetățenești eterogene, care au coincis în necesitatea libertăților: muncitorul, universitarul, vecinul, femeile etc.).

• Al doilea revizionism provine de la tehnocrații Opus Dei care, în 1959, au condus Planul de Stabilizare și trecerea Spaniei de la autarhie la o economie de piață.

• Unii au ajuns să scrie că acel an timpuriu și acel plan sunt originile Tranziției. Dar o economie de piață nu este o democrație și, dacă nu, să ne uităm, de exemplu, ce a făcut Pinochet în Chile câțiva ani mai târziu: cea mai liberală economie din lume într-o țară afectată de represiune și totalitarism (sau China lui Deng Xiaoping).

• Al treilea reper revizionist care este combătut în serial este că schimbarea a venit imediat după moartea lui Franco.

Detalii despre Tranziție

La câteva zile după decesul său, în decembrie 1975, Juan Carlos este încoronat rege al Spaniei. Între timp, a acționat un Consiliu de Regență format din Alejandro Rodríguez de Valcárcel, președintele Cortes; Pedro Cantero Cuadrado, arhiepiscop de Zaragoza, și generalul locotenent Ángel Salas Larrazábal.

Un politician francist chimic pur, un preot și un militar. Prezidează primul Guvern fără dictatorul Carlos Arias Navarro, calificat prompt de opoziție drept „măcelarul de Málaga”, pentru acțiunile sale represive din timpul Războiului Civil.

Opoziția și Mișcările Sociale

Ianuarie 1976, la mai puțin de două luni de la dispariția dictatorului: Madridul este zguduit de o mișcare de grevă fără precedent, prin amploarea sa, care s-a extins apoi în restul Spaniei.

Afectează toate ramurile de producție și servicii. Orașul rămâne fără metrou, fără autobuze, fără taxiuri, fără poștă (și încă nicio urmă de internet). Timp de săptămâni, zeci, sute și mii de oameni s-au adunat zilnic în adunări care discutau cursul acțiunii lor.

Acolo sunt prezenți sindicatele de clasă clandestine și toate partidele de stânga. Sindicatul oficial, Sindicatul Vertical, de care aparțin în comun și obligatoriu, într-un oximoron, antreprenori și lucrători, a fost copleșit de apelurile lansate de propriile sale organe regionale și provinciale.

Intervin comandourile de extremă dreapta și găștile de poliție.

Aceste greve trebuie considerate o parte foarte importantă a efortului opoziției democratice de a propune o ruptură față de intenția de continuitate (cu reforme minore) prezentată de acel Guvern Arias Navarro (cu trei vicepreședinți: al Apărării: generalul De Santiago și Díaz de Mendívil; de Interne, Manuel Fraga Iribarne, fondatorul Partidului Popular, și de Afaceri Economice, antreprenorul Juan Miguel Villar Mir).

În aceste conflicte, revendicările economice (salariale) au avut aceeași semnificație ca și cele politice (libertate, amnistie). Începuse tranziția către o societate deschisă care, mai devreme sau mai târziu, va intra în Europa democratică.