În câteva cuvinte
Articolul explorează natura tribală și adesea ipocrită a fanilor de fotbal, unde loialitatea față de propria echipă depășește obiectivitatea, mai ales în interpretarea deciziilor controversate de arbitraj. Exemplificat prin anecdote personale și citate din personalități precum Galeano și Ancelotti, textul subliniază că, în fotbal, plângerile și indignarea selectivă fac parte din joc, iar găsirea altor persoane care împărtășesc aceleași sentimente partizane este esențială pentru experiența de suporter.
De cealaltă parte a peretelui s-a auzit un adevăr de nezdruncinat, o credință absolută. Masa se apropia de sfârşit. Dar nicio masă care se respectă nu trebuie să se încheie fără o sentință de moarte, fără o frază definitivă, aproape ca un epitaf, care să deschidă calea către o siestă liniştită — siesta trebuie dormită întotdeauna cu conştiința împăcată, cu ideile ordonate: „Niciodată nu vor putea înțelege, tată. Ei au ales calea uşoară”, a comentat.
Până în acel moment, vecinul de vizavi era un tânăr simpatic cu care exista o complicitate aproape deplină. Fuseseră cinci sau şase întâlniri, dar deja se vorbise destul despre fotbal pe palier sau în minutele moarte din lift. Fusese timp să se verifice devotamentul comun pentru minge prin conversații emoționante despre fotbaliştii copilăriei pe care ambii îi purtam pe tricouri vintage. Singura certitudine care lipsea din acest puzzle al conviețuirii perfecte era să aflu pentru ce echipă suspina. Şi dezamăgirea, logic, a fost majoră când am constatat că băiatul era în tabăra adversă. „Dar ce naiba îi povesteşte ăsta tatălui său? E clar că nu a fost penalty”, m-am gândit ascultând conversația de pe canapeaua mea.
Zilele următoare a existat o oarecare distanță din partea mea, o reținere în a vorbi despre actualitatea fotbalistică. Eduardo Galeano, într-un discurs intitulat „Fotbalul, între pasiune şi afacere”, citit la deschiderea Congresului Sporturilor de la Copenhaga în 1997, a rostit fraze strălucitoare despre acest sport capabil să dea sens, ca puține lucruri în această lume, cuvântului ipocrizie. „Pactul de dragoste al suporterului pare a fi mai serios decât orice contract conjugal, pentru că obligația de fidelitate nu admite nici umbra suspiciunii posibilității unei alunecări”, a scris el.
Conferințele de presă de după meci nu au, în general, niciun interes, cu excepția cazului în care avem de-a face cu stimulul unei bune polemici. Dacă se poate, legată de arbitraj, cu atât mai bine. Este emoționant să îi asculți pe cei avantajați minimalizând importanța şi pe cei dezavantajați — avantajați în etapa anterioară — ridicând tonul la cer. Unii dublează miza prin canalele lor private de televiziune până la punctul de a-şi face de ruşine propriii fani. Este păcat că s-a pierdut spiritul întrebărilor suplimentare în sălile de presă. Cineva ar trebui să reia acea veche obişnuință jurnalistică. Lui Cholo Simeone, de exemplu, după eliminarea lui Atleti din cauza celebrului penalty al lui Julián Alvarez, ar fi fost prețios să i se pună o întrebare suplimentară: dacă în cazul în care golul ar fi fost anulat adversarului, ar mai fi fost la fel de indignat precum părea când a pretins ca cei prezenți să ridice mâna cine a văzut cele două atingeri. Sau lui Courtois, de ce nu, care era extrem de sigur că Alvarez comisese presupusa infracțiune: „Auzi, Thibaut. Dacă ai mai purta tricoul lui Atleti, ai mai avea aceeaşi opinie?”. Toți ştim că nu.
Această ipocrizie a fost foarte bine rezumată de Carlo Ancelotti după victoria controversată a lui Real Madrid sâmbăta aceasta: „Se plânge Leganés, dar ne plângem şi noi”. „Doar proştii nu se plâng”, i-a lipsit să spună. De aceea este absurd să ne indignăm din cauza lipsei de obiectivitate în fotbal, la fel de absurd cum este celebrul extras din articolul 14, unde se menționează că mingea trebuie „să se deplaseze clar” atunci când un jucător o atinge de două ori. Pentru că singurul lucru clar în fotbal este că nu poți părăsi corabia echipei tale sub nicio formă. Pentru că fotbalul constă, în esență, în a găsi pe cineva care simte la fel ca tine. Cineva pe care îl entuziasmează acelaşi lucru, pe care îl doare acelaşi lucru şi, desigur, pe care îl indignă acelaşi lucru.
De aceea, când vecinul reapare, prefer să nu-i distrug iluzia pe care el mi-a distrus-o mie şi mă joc de-a crede că sunt şi eu unul de-ai lui. Atunci el, care nu se mulțumeşte, întreabă: „Şi prietena ta, gândeşte ca noi?”. „Exact la fel”, mint. Şi aşa intră în casă şi aşa îşi îmbrățişează, satisfăcut, tatăl: convins că culorile sale sunt, într-adevăr, singura credință absolută. Gândindu-mă mai bine, acea mână în afara careului începe să pară penalty.
