Pierderea speranței în dezbaterea despre cartea lui Luisgé Martín

Am pierdut repede speranța că dezbaterea despre cartea lui Luisgé Martín va rămâne interesantă. Nimic nu este mai îmbogățitor decât să auzi un punct de vedere la care nu te-ai gândit, dar în Spania, imediat, paranoile de dreapta și de stânga explodează, taberele se aliniază.

Că autorul scria discursuri pentru Sánchez și atunci, se știe, ce caracter moral va avea acest om. Că scrierea acestei cărți, publicarea, vânzarea și chiar citirea ei înseamnă a fi complice la violența vicarială. Este o specialitate iberică, să mergi la extreme pentru a închide rândurile, să iei premiul de angajat al lunii și să te uiți urât la cine nu te urmează.

Mă îndoiesc că cine spune că trebuie boicotat Anagrama și că nu va cumpăra niciodată una dintre cărțile lor are vreo carte de la Anagrama acasă, mai mult, mă îndoiesc că are vreo carte. Nu-mi pot imagina un cititor care iubește cărțile dorind închiderea unei edituri. Deși poate că există deja cititori de genul acesta, așa cum merge lumea, și vor face clipuri video aruncând cărți la gunoi.

Aceste mulțimi indignate, pline de principii, sunt puțin înfricoșătoare. Așa că bănuiesc că nu am o opinie foarte populară despre acest subiect.

Cred că există o singură întrebare: o carte, o operă literară, poate fi interzisă sau nu? În opinia mea, nu, niciodată, nu există daruri, și apoi fiecare este liber să aibă cea mai proastă opinie posibilă, sau să denunțe, și justiția să decidă dacă există o crimă și să o pedepsească dacă este cazul. Asta era foarte clar înainte, dar cu zarva care s-a iscat, a trebuit să-mi sun prietenii, ca nu cumva să fiu nebun și să nu gândesc ceea ce trebuia să gândesc.

Faptul că ne gândim că poate în unele cazuri ar trebui să cenzurăm cărți, să le ducem mai întâi la un judecător sau procuror pentru a le da undă verde (mai ales cu unii judecători și procurori care există în Spania), ar trebui să tragă semnale de alarmă, și nu trag.

Întrebări despre violență

Judith Butler: Dar ce este violența? Este foarte greu să vorbim despre cazul concret, din cauza situației terifiante a femeii care a depus plângerea, și emoțional toată lumea este de partea ei, dar în abstract înseamnă că sentimentele unei persoane primează asupra drepturilor tuturor.

Dacă orice carte care doare sau supără o singură persoană poate fi interzisă, atunci e gata. La fel cum ofensarea sentimentelor religioase încearcă să impună celorlalți ceea ce simte un individ. Așa intră în armonie exaltații de dreapta și de stânga, deși nu sunt de acord cu cine nu are dreptul să vorbească.

Se spune în acest caz că autorul ar fi trebuit să acționeze într-un fel sau altul, dar cred că un artist face ce vrea, chiar încalcă legea dacă i se pare și acceptă consecințele. Apoi va avea dreptate sau se va înșela, iar de data aceasta pare clar unde a greșit, și este judecat pentru munca sa – sever, în acest caz.

Apoi timpul va spune: era un nenorocit, sau un nebun, sau avea dreptate, sau era înaintea timpului său. Chiar și o condamnare judecătorească poate fi absurdă în timp. Există mii de exemple.

Asta dacă nu cade în uitare, ceea ce este normal.

Pe scurt, cred că autorului nu ar trebui să-i pese ce spun experții și profesorii; iar editura, dacă crede în ceea ce face, ar trebui să ignore judecătorii și procurorii și să publice cartea și să-și asume ceea ce va veni.

Mă tem că pentru victimă singura modalitate de a nu mai suferi, dacă acest lucru este posibil, este ca nimeni să nu mai publice o carte despre acest subiect și să nu mai intervieveze asasinul, ceea ce nu se poate; dar pe toți ne va liniști să știm că totul continuă să fie publicat, chiar și o carte despre care încă nu știm dacă este bună sau foarte proastă, și care poate fi disprețuitoare sau străină de ideile sau sensibilitatea cuiva, dar pe care nimeni nu te obligă să o citești.