De undeva dintr-un colț al cartierului Trastevere din Roma, nu este greu să ni-l imaginăm pe Rafael Alberti exersând versuri prin care să-i aducă un omagiu prietenului său, pictorul José Caballero din Huelva (Huelva, 1915 – Madrid, 1991). Galerista Juana Mordó i le solicitase pentru a deschide catalogul primei expoziții individuale a lui Caballero în spațiul său expozițional din Madrid: „Un andaluz febril și vagabond prin spațiile pierdute”, spunea despre el poetul în 1970, într-un octombrie cu frunze împrăștiate pe via Garibaldi.

Mai multe informații: Pictura poetică a lui José Caballero

Febril și vagabond. Ce s-ar fi putut întâmpla pentru ca Alberti să contureze această imagine a unui pictor pe care, cu mulți ani înainte, Federico García Lorca îl descrisese drept una dintre cele mai promițătoare cariere artistice ale generației sale? „Magnificele calități plastice ale lui Pepe Caballero și imaginația sa poetică profundă mă fac să sper la rodul luminos al unui mare pictor andaluz”, scria poetul din Fuentevaqueros în primăvara, încă tânără și candidă, a anului 1935.

Telegramă semnată de Lorca și Margarita Xirgú adresată lui José Caballero. Cortesía de la Fundación Caballero-Thomas de Carranza

Între cele două date a intervenit un război, o dictatură și suspiciuni la adresa figurii sale care nu au reușit niciodată să-i diminueze opera picturală, lăudată în circuitele internaționale, dar redusă la tăcere în Spania sau, în cel mai bun caz, recunoscută în surdină. Un acord între Consiliul Culturii al Junta de Andalucía și Fundația Caballero-Thomas de Carranza va permite acum ca moștenirea pictorului să fie expusă în orașul său natal, Huelva, pentru a da viață unui nou muzeu, proiectat în vechea clădire a Băncii Spaniei.

Fundația conservă o colecție compusă din 150 de picturi și aproximativ 2.500 de desene, sculpturi, schițe de costume și scenografii, arhivă fotografică și documentară, care, datorită acordului încheiat cu Junta, va părăsi Madridul în lunile următoare și va fi expusă în noul muzeu. „Huelva a fost întotdeauna pentru Pepe amintirea copilăriei sale, locul dorit al jocurilor sale, forja imaginației sale puternice”, rememorează Roberto Tojo, administrator al fundației și medic pensionat.

În istoria personală și artistică a lui Caballero se condensează cea a tuturor acelor intelectuali care au făcut Spania să strălucească în cunoscuta Epocă de Argint, dar care, ne părăsind țara după Războiul Civil – așa cum a făcut prietenul său Alberti și atâția alți poeți și artiști –, au suferit un exil interior care i-a marcat pentru totdeauna. „Totul era bucurie și dezinvoltură, dar apoi a venit războiul, care ne-a făcut să devenim foarte serioși. Totul a fost brutal de diferit, și din acea bucurie anterioară nu a mai rămas nimic. A trebuit să învățăm să tăcem și acest lucru era dureros. Muțenia, scepticismul și teama continuă aveau să fie pâinea noastră cea de toate zilele”, a ajuns să scrie însuși José Caballero, în note personale culese în La aventura de la creación. Escritos (Editorial Síntesis, 2014).

Rafael Albertí și José Caballero, la Roma.

Totul începuse cu mutarea tânărului Caballero în capitală. „Pepe ajunge la Madrid în 1931, cu intenția familiei ca el să studieze ingineria industrială. Dar curând începe să frecventeze academia de pictură a lui Daniel Vázquez Díaz [din Huelva, ca și Caballero] și acel spațiu este cel care îi deschide contactul cu o mare parte din Generația '27″, își amintește Tojo, care, pe lângă faptul că aparține familiei politice a pictorului, a fost cel care l-a tratat pe Caballero în faza finală a bolii sale și au avut o mare apropiere.

În 1932, Caballero îl cunoaște pe Lorca și, ca urmare a acestei prietenii, poetul îi comandă afișul pentru Yerma (1934), ceea ce aprinde scânteia unei colaborări fructuoase cu grupul de teatru universitar La Barraca, pentru care se ocupă de schițele de costume pentru toate piesele sale. În 1934, Caballero ilustrase Llanto por Ignacio Sánchez Mejías și, în final, decorurile și schițele de costume pentru premiera Bodas de sangre la Barcelona. „Primit schițe costume. Entuziasmați”, semnează Lorca și Margarita Xirgú împreună într-o telegramă pe care fundația o păstrează. „În plus, Pepe s-a integrat ca un muncitor obișnuit la La Barraca, purtând salopeta sa caracteristică și lucrând la transportul scenografiilor și chiar jucând ca figurant în unele reprezentații”, relatează Tojo.

Fotografie de la întâlnirea la Madrid a consilierului pentru Cultură al Junta de Andalucía, Patricia del Pozo (a treia din stânga) cu administratorii Fundației Caballero-Thomas de Carranza. Cortesía de la Fundación Caballero-Thomas de Carranza

Totul se năruie în vara anului 1936, când relația epistolară dintre poet și pictor continua. După acea vară trebuia să aibă loc premiera piesei La casa de Bernarda Alba. „În această lună august, am decis să scriu la Granada, lui Federico, pentru a afla de el. Era o scrisoare aseptică. Scrisoare care mi-a fost returnată după două zile, deschisă de cenzura din Sevilla și cu o literă de creion roșu mă avertizau spunând: ‘Pentru siguranța dumneavoastră personală, nu mai scrieți la această adresă. Primul avertisment’. Nimeni nu știe cât de mult m-a impresionat acea scrisoare. La mijlocul lunii septembrie aflu din presă despre moartea lui Federico”, scrie Caballero în La aventura de la creación. Escritos.

„Moartea prietenului său a avut repercusiuni asupra întregii sale opere ulterioare. În urma unei călătorii la Víznar în 1968, imaginea crudă a asasinării prietenului său a ieșit la suprafață în mod obsesiv în maniera sa de a se exprima, realizând sute de desene și tablouri despre moartea lui Lorca”, explică Tojo. Caballero se îndepărtează atunci de pictură – „am făcut schițe de costume și decoruri pentru teatru și cinema din folclorul cel mai convențional”, scrie –. S-a ocupat și de direcția artistică a unor mari magazine, „ca mijloc de trai pentru a-mi putea întreține familia, o parte din ea exilată pentru lipsă de loialitate față de regim pe insula Fuerteventura”.

'Portretul Mariei Fernanda și al câinelui ei Hukako în stilul', din 1935. Picasa (Cortesía de la Fundación Caballero-Thomas de Carranza)

Caballero se referă la procesul pentru masonerie deschis unchiului său Diego Pérez Peral, „care era ca tatăl său adoptiv”, își amintește medicul artistului: „Sentința, pe lângă faptul că l-a exilat în Fuerteventura, i-a interzis să-și exercite profesia de medic, așa că Pepe s-a văzut obligat să muncească până la epuizare pentru a-și întreține unchiul, mătușa și verișoara”.

Cu toate acestea, sosirea Mariei Fernanda Thomas de Carranza în viața lui Caballero în 1948, cu care se căsătorește, schimbă această inerție, „și cu sprijinul ei și-a recăpătat forța de a reveni la pictură”. Dar nu a fost ușor: din 1956 și până la moartea lui Franco, în 1975, Caballero este eliminat din toate concursurile internaționale de către comisarul oficial al acelei vremi, Luis González Robles, care și la I Bienală de la Alexandria, din 1955, unde juriul decisese să-i acorde Marele Premiu, intervine pentru ca acesta să-i fie revocat, susținând că politic ar fi foarte prost primit de Guvernul spaniol fiind vorba de un artist neloial regimului.

Desene ale asasinării lui Lorca, pe care le-a pictat obsesiv. Cortesía de la Fundación Caballero-Thomas de Carranza

În ciuda acestui fapt, „Pepe și-a continuat cariera artistică axată pe pictură și căutând inițiativa privată pentru a o face vizibilă”. În opera sa abandonează suprarealismul și figurația, iar pictura sa devine mult mai esențială și analitică. „În ciuda bolii sale, Pepe a pictat până la sfârșitul zilelor”, explică Tojo. Ultimul său tablou s-a intitulat, premonitoriu, Algo camina hacia el infinito (Ceva merge spre infinit).