Uneori, adevărata dificultate nu constă în a escalada un perete vertical nesfârșit în cele mai grele condiții de frig, vânt, ploaie și ninsoare imaginabile. Nu. Uneori, complicat este să te întorci pe pământ ferm fără dorința de a-ți ucide partenerul de coardă.

Acum doi ani, Rubén Pérez din La Rioja, cunoscut ca Ino, a explorat, printr-un intermediar, posibilitatea de a convinge un tânăr din Vitoria, Julen Berrueco, să formeze o echipă capabilă să escaladeze o rută legendară de 1.300 de metri în Turnul Central del Paine, în Patagonia chiliană. Berrueco era ocupat cu alte proiecte și a refuzat oferta. Dar în ianuarie anul trecut, cei doi s-au întâlnit întâmplător în Chile și, de data aceasta, fiind liber, Berrueco a acceptat provocarea. În realitate, nu se cunoșteau deloc.

Traseul de ascensiune ales, denumit 'Riders on the storm', a fost deschis pentru prima dată de doi coloși ai alpinismului anilor '90: Kurt Albert și Wolfgang Güllich. Primul a inventat ceea ce astăzi cunoaștem drept escaladă sportivă: jocul a trecut de la a ajunge în vârful unui perete prin orice mijloace la a o face respectând niște reguli, adică fără căderi, fără odihnă agățat de asigurări și fără a te agăța de acestea pentru a progresa. Al doilea, un atlet de altă dimensiune, a realizat prima ascensiune liberă a unui traseu de grad 9a, murind la scurt timp după într-un accident de motocicletă. Albert a murit și el într-un accident inexplicabil pe o via ferrata.

Moștenirea Giganților și Visul Amatorilor

Moștenirea celor doi este colosală, iar rutele lor alpine continuă să fie adevărate repere mondiale, locuri de pelerinaj pentru elitele dornice de aventură. Ino recunoaște că visează să calce pe urmele celor doi germani. Și până acum, îi merge mai mult decât bine: în 2013 a escaladat Pilar Rojo pe Mermoz în Patagonia argentiniană (opera lui Kurt Albert), iar un an mai târziu ruta Eternal Flame pe Turnul Fără Nume din Trango, Pakistan (aceasta de Albert și Güllich). Acum tocmai a semnat prima ascensiune spaniolă a rutei Riders on the Storm, fiind a șasea echipă care reușește acest lucru. Pentru doi alpiniști fără sponsori, absolut amatori, realizarea depășește normalitatea.

Pentru cei care consideră că viața în cuplu ucide dragostea, conviețuirea pe perete este capabilă să topească în timp record cele mai solide afecțiuni, mai ales când trebuie să petreci zile întregi prins în strâmtoarea unui hamac acoperit cu o prelată, zguduit de vânturi feroce, ploi torențiale și ninsori abundente. „Erau zile în care puteam escalada doar jumătate de oră. Altele, abia o oră. Pur și simplu, nu avansam. Uneori, vântul de nord-vest era atât de brutal încât ridica hamacele aproape jumătate de metru și părea că suntem într-un fel de montagnerusse, temându-ne că ceva se va rupe”, povestește Ino. Cel din La Rioja este un torent de veselie, vitalitate, incurabil de pozitiv. La cei 45 de ani ai săi, pasiunea pentru munte îl copleșește. Julen Berrueco, 28 de ani, este tăcere pură lângă el. Zgârcit la vorbă, introvertit.

Provocarea și Legătura Născută pe Perete

Ambii împărtășesc, însă, o determinare feroce. Aceeași care i-a dus pe vârf după 20 de zile petrecute pe perete, așteptând câteva ore de calm. „Într-o zi, Julen m-a privit fix și mi-a spus că trebuie să-mi zică ceva, că îl deranja un fapt. M-am temut de ce e mai rău, m-am temut că îmi va spune că e supărat pe mine, că nu mă suportă, că trebuie să coborâm. Așa că, după o tăcere și o așteptare tensionată, mi-a spus doar că pun prea multe întrebări, întrebări la care, dacă m-aș gândi puțin, aș putea răspunde singur fără a le mai rosti. Am răsuflat ușurat și aproape euforic i-am spus că dacă doar despre asta e vorba, nu va fi nicio problemă. I-am mărturisit că am obiceiul de a gândi cu voce tare și i-am promis că nu o voi mai face. Ne-am înțeles grozav”, râde el.

Dacă ruta se numește Riders on the storm, aceasta se datorează nu doar evidenței meteorologiei infame a locului, ci și gustului pentru pop și rock pe care îl aveau Güllich și Albert. Dacă Riders on the storm trimite la legendara piesă The Doors (notele de orgă ale lui Ray Manzarek evocând ploaia, aluzie la un ucigaș autostopist și proclamarea iubirii lui Jim Morrison), Eternal flame este o melodie de la The Bangles. „Și, în plus, Güllich și Albert chiar numeau porțiuni din rutele lor cu versuri din cântece, dar nu cunosc alte rute în afară de acestea două pe care să le fi botezat cu nume de melodii”, semnalează Ino.

Încă de la deschiderea sa în 1991, Riders on the storm a fost o provocare pentru generațiile viitoare. Germanii au forțat multe lungimi în liber, dar au trebuit să recurgă și la escalada artificială pentru a progresa (adică, să se agațe de asigurări și să le folosească pentru a câștiga metri pe perete). Astfel, jocul a devenit posibilitatea de a escalada întreaga rută în liber. A trebuit să așteptăm până în 2024 și echipa de vis formată din belgienii Nico Favresse, Siebe Vanhee și Sean Villanueva pentru a asista la prima ascensiune de acest tip. Au rămas 18 zile pe perete și și-au numit experiența „petrecerea suferinței”.

Pentru a atinge vârful, Ino și Berrueco au rămas 20 de zile pe perete. Și-au instalat hamacele imediat după terminarea primei treimi a rutei și de acolo urcau pe corzile fixe pentru a continua să câștige metri. Când vântul îi forța să se retragă, coborau în rapel până la hamace. Apoi și-au mutat tabăra de bază la sfârșitul celei de-a doua treimi a traseului și s-au dedicat rugăciunilor pentru câteva ore de calm și vreme bună. În final, au avut trei ore de seninătate, aproape de perfecțiune, pentru a ajunge pe vârf. Și-au spus unul altuia că atâta noroc nu putea fi întâmplător, că o energie misterioasă a înfăptuit micul miracol. Când au ajuns la baza peretelui, investiseră în total 40 de zile în această întreprindere. În schimb, știau că sunt prieteni.