În câteva cuvinte
Raguid al Tatari, prizonier politic sirian eliberat după 43 de ani în urma căderii regimului Assad, povestește despre detenția sa îndelungată sub Hafez și Bachar al-Asad, supraviețuirea în închisori notorii precum Saidnaya și Palmira, și refuzul său de a se supune ordinelor considerate nedrepte. Devenit un simbol al rezistenței și libertății, el redescoperă o Sirie devastată de război, fiind contactat de numeroși sirieni în căutarea rudelor dispărute.
Încuietoarea celulei din închisoarea orașului sirian Tartus a scârțâit. «Ești liber», i s-a spus. După 43 de ani și 15 zile de detenție, pilotul Raguid al Tatari pășea sub soare ca om liber, la vârsta de 70 de ani. Devenea, de asemenea, prizonierul politic sirian cu cei mai mulți ani de închisoare la activ. Calendarul arăta luni, 9 decembrie 2024, când bucuria a cuprins penitenciarul unde, conștienți de căderea regimului lui Bashar al-Assad, care tocmai avusese loc, gardienii au decis să elibereze deținuții înainte de a fugi. Raguid era unul dintre ei.
Luptătorii milițiilor islamiste reunite sub Hayat Tahrir al-Sham (HTS) nu ajunseseră încă în acest fief al lui Al-Assad, cu majoritate alawită, dar imaginile cu milițieni cu bărbi lungi eliberând deținuții din infama închisoare Saidnaya, de la periferia Damascului, făcuseră deja înconjurul lumii prin intermediul ecranelor. Bashar al-Assad fugise la bordul unui avion spre Moscova, punând capăt celor 24 de ani de guvernare și jumătate de secol de dinastie Al-Assad. Ironia istoriei, în 1981, Hafez al-Assad, tatăl lui Bashar, fusese cel care ordonase încarcerarea lui Al Tatari, tocmai pentru că îi îndemnase pe alți aviatori să dezerteze la bordul avioanelor lor de vânătoare.
Al Tatari, care avea atunci 27 de ani, era un pilot tânăr și chipeș — judecând după fotografiile pe care le păstrează — când colegul său, pilotul Maamun Nakar, a aterizat cu avionul său de vânătoare la Amman, capitala Iordaniei, în noiembrie 1980, pentru a cere azil politic. Nakar fugise pentru a nu respecta ordinele de a bombarda orașul său natal Hama în timpul protestelor conduse de ramura siriană a mișcării islamiste Frații Musulmani. Un al doilea aviator, Abdelaziz Abed, a dezertat și el. Câteva luni mai târziu, Al Tatari a fost arestat împreună cu alți piloți. «M-au acuzat că am conspirat cu americanii, iordanienii și egiptenii în dezertarea piloților din armata siriană. Totul inventat», se apără el.
«Rețelele sociale au exagerat problema», clarifică aviatorul, pe care presa siriană și internațională l-au prezentat în ultimele săptămâni drept «pilotul închis pentru că a refuzat să bombardeze civili». «Eu nu am primit niciodată ordine să bombardeze civili, dar i-am îndemnat pe colegii mei să refuze să o facă», subliniază el. «Pur și simplu mi-am dat seama că eram un instrument al regimului [Assad] pentru a-și menține supraviețuirea și nu pentru a proteja țara». Al Tatari a supraviețuit în captivitate celor doi piloți dezertori: Maamun a murit de COVID la Amman în 2021, iar Abdelaziz a fost ucis de serviciile secrete în 1993, într-o ambuscadă, când s-a infiltrat ilegal în nord-estul Siriei.
«Am fost mereu liber aici», spune Raguid al Tatari, lovindu-și ușor tâmpla cu degetul arătător. De la eliberarea sa, acest septuagenar cu chip blând călătorește prin țară vizitând prieteni pe care i-a cunoscut în închisori și descoperind o Sirie desfigurată de ultimii 14 ani de război, sărăcie și bombardamente.
Bărbatul merge printre grămezi de moloz în Al Mashhad, unul dintre cartierele orașului Alep cel mai grav afectate de aviația sirian&abrave; sub ordinele lui Bashar al-Assad. Al Tatari filmează cu telefonul mobil scheletele clădirilor, conștientizând pentru prima dată amploarea distrugerii țării pe care atâția tineri deținuți i-o descriseseră între gratii după izbucnirea zaura (revoluție, în arabă) în martie 2011.
El, care a fost închis în timpul mandatului lui Hafez al-Assad și apoi în cel al fiului său Bashar al-Assad, asigură că condițiile din închisori în ambele etape erau exact aceleași. Doar în închisoarea din Sueida a putut avea «un telefon mobil și un pat decent». Nu era «căsătorit nici de patru luni» când a fost arestat, pe 24 noiembrie 1981. Privat de libertate, a aflat că urma să fie tatăl unui băiat, pe care soția sa, Sama, l-a numit Wael și pe care l-a cunoscut pentru prima dată în 1997, când băiatul avea deja 16 ani, în timpul orelor de vizită. A rămas văduv tot între gratii, în 2018.
De atunci nu și-a mai văzut unicul fiu, care trăiește ca refugiat în Canada și care în câteva săptămâni «își va aranja actele», spune Raguid, pentru a veni să se întâlnească cu el pentru prima dată în afara unei închisori. Prima persoană pe care a vizitat-o la ieșirea din închisoarea din Tartus a fost avocata sa, Khadija Mansur, a patra apărătoare pe care a avut-o în interminabilul său periplu judiciar.
Interviul cu Al Tatari, care începe în casa unor prieteni și continuă pe străzile din Alep și în mașină, este constant întrerupt de bipăitul mesajelor de pe WhatsApp. O necunoscută îl întreabă dacă știe ceva despre tatăl ei, arestat în anii șaptezeci. Atașează o fotografie alb-negru. «Nu-mi amintește de nimeni», oftează Al Tatari, pe care sute de sirieni îl contactează cu speranța că a văzut în viață vreo rudă dispărută în temnițele regimului în ultima jumătate de secol. Grupuri de foști deținuți revizuiesc mii de fotografii cu chipurile celor peste 100.000 de dispăruți pentru a-i identifica pe cei care au trecut prin captivitate sau pentru a confirma că au murit din cauza torturilor și bolilor.
Al Tatari a trăit mult mai mulți ani captiv decât în libertate. Își amintește ajutându-se de degetele mâinilor: primii trei ani i-a petrecut în temutul centru de detenție din Damasc cunoscut sub numele de «filiala palestiniană». Acolo a suferit cele mai groaznice torturi și de atunci are o ușoară șchiopătare la piciorul stâng, rupt cu lovituri de bâtă. Tot acolo a aflat despre bombardamentele asupra orașului Hama, un masacru comis de armata lui Hafez al-Assad care în 1982 s-a soldat cu peste 20.000 de morți în mai puțin de o lună.
Acestor trei ani le-a urmat un an în închisoarea Meze (Damasc), 15 ani în cea din Palmira, 10 ani în Sednaya și cinci ani în cea din Adra (ambele la periferia Damascului), șase în cea din sudul țării, Sueida, și ultimii trei ani în Tartus, pe coastă. Al Tatari afirmă că 95% dintre deținuții din Palmira erau Frați Musulmani și povestește cum au fost martori, din închisoare, la căderea Uniunii Sovietice, aliatul istoric al Siriei.
În relatarea sa, Al Tatari leagă fiecare închisoare de o cotitură istorică în politica siriană. În infama închisoare Saidnaya a trăit revolta deținuților din 2008, care a durat aproape șase luni. Călit de două treimi din viață petrecute între gratii, în 2011 i-a primit în celula supraaglomerată pe tinerii arestați în timpul manifestațiilor. Strigătele de durere când erau târâți în sălile de tortură au provocat revolta deținuților mai vechi. «Am refuzat să mâncăm, loveam ușile cu cănile și am amenințat cu o revoltă dacă continuau să îi tortureze», asigură el. Din acest conglomerat supranumit «abatorul uman», fotograful legist Farid Al Madhan, cunoscut până de curând sub numele de Caesar, a reușit să fugă cu 27.000 de fotografii ale civililor sirieni decedați cu semne de tortură.
La șase luni de proteste și arestări consecutive, conducerea închisorii Saidnaya a decis să transfere deținuții politici mai vechi la închisoarea Adra, primul penitenciar civil în care Al Tatari a pus piciorul. El critică sancțiunile internaționale care, spune el, «au beneficiat regimul [Assad] și au sărăcit populația». Impactul s-a simțit în închisoare, asigură el, unde toate cheltuielile sunt suportate de deținuți.
Prietenii săi sunt foști deținuți, precum Abdallah, de 38 de ani, cu care a împărțit celula din 2013 până în 2016 împreună cu alți 137 de bărbați într-un spațiu conceput pentru 35. Iubit de toți, reziliența mentală și fizică a lui Al Tatari l-a transformat într-un fel de terapeut pentru sutele de deținuți cu care s-a intersectat. Acum visează să deschidă o școală de pictură la Damasc. Vrea să-și picteze oamenii și străzile, pe care astăzi le străbate cu privirea senină. «Eu evadam în fiecare zi din închisoare pictând», povestește el, derulând pe ecranul telefonului mobil portretele pe care le-a desenat în captivitate. Nu se gândește să piloteze din nou un avion, dar la patru zile după ieșirea din închisoare deja conducea imprudent prin traficul haotic sirian. Celebrat ca erou în toată țara, chipul lui Al Tatari a devenit simbolul arbitrariului sistemului carceral al lui Assad, dar și al rebeliunii împotriva dictatelor sale.
