«Sunt tineri care trăim în aer. Am 30 de ani și mă gândesc: viitorul este la fel de fragil ca acest oraș», reflectează Omar Castro Villalobos (Lima, 32 de ani) în primul său volum de poezii, intitulat «Cameră persoană singură» (Visor Libros). Artistul vizual și scriitorul tocmai a câștigat cel de-al 37-lea Premiu Loewe pentru Tineri Poeți pentru această operă, în care descrie capitala peruană ca pe un loc dificil de locuit din cauza speculațiilor imobiliare, a penuriei de locuințe publice și a indolenței politicienilor. «Toți ne învârtim în cerc. Unde vei dormi mâine?», se întreabă autorul într-unul dintre poemele sale. Este întrebarea pe care și-o pun mulți tineri din Lima, dar și din Bogotá, Buenos Aires, New York, Madrid sau Barcelona.

Castro a început să scrie «Cameră persoană singură» într-un moment dificil al vieții sale. În doi ani fusese nevoit să locuiască în patru case diferite, mereu împărțite cu prieteni și prietene. «Nu știam unde voi dormi luna următoare, nu știam ce voi câștiga anul viitor», își amintește el. Doi ani mai târziu, este un poet premiat, aplaudat de alți poeți latino-americani, precum nicaraguana Gioconda Belli sau argentiniana María Negroni. Dar continuă să împartă apartamentul cu o prietenă. Cei 12.000 de euro ai Premiului Loewe îi va investi în noi proiecte artistice. «Acest premiu este o responsabilitate. Va avea valoare în măsura în care voi continua să fac lucruri și nu voi rămâne doar cu acest prim volum de poezii», asigură el.

Întrebare. Cum a fost geneza volumului «Cameră persoană singură»?

Răspuns. Pornește de la munca artistei și scriitoarei spaniole Alicia Kopf și cartea sa despre locuințe, intitulată «Moduri de a (nu) intra în casă». Pornind de la aceasta, și de la articole din ziare și comentarii de pe rețelele sociale, mi-am dat seama că în Spania se discuta despre problema locuințelor. În Lima, orașul meu, nu se discută prea mult, nu există multă problematizare pe această temă. Dimpotrivă, există multă sărbătoare. Se celebrează de fiecare dată când apare un târg imobiliar. Există media alternativă care abordează subiectul, dar datele pe care le prezint în volumul de poezii nu provin din cele mai cunoscute ziare din Peru.

Î. Reflectați o problemă foarte locală, dar care se întâmplă și într-un oraș ca Madrid. Cum este viața unui tânăr în Lima?

R. Voiam să proiectez experiența mea personală, cea a unui tânăr din clasa de mijloc care trăiește în orașul meu. Acum, Lima este unul dintre cele mai scumpe orașe din America Latină pentru închiriat. Spațiile accesibile pentru cineva de vârsta mea sunt claustrofobice, iar prețul pentru a cumpăra o locuință este foarte mare. În volumul de poezii citez condițiile în care se trăiește în orașul meu și menționez multe date.

Î. Într-unul dintre poemele dumneavoastră, «Un spațiu oarecare», spuneți că în America Latină sunt necesare 745 de salarii minime pentru a cumpăra o casă de 100 de metri pătrați.

R. Acea dată este puternică. Așa este. Sunt necesare 745 de salarii minime și 62 de ani de muncă pentru a accesa o casă cu acei metri.

Î. Spuneați mai devreme că marile mijloace de comunicare din Peru nu vorbesc despre acest subiect. Tineretul peruan este conștient de această problematică?

R. Toți spunem: «Ce scump e să trăiești aici, ce scumpă e Lima». Generația mea are acces la internet și poate consuma un anumit tip de informație care ne oferă o perspectivă. Dar acum nu este problema cea mai discutată.

Î. Iar politicienii profită pentru a nu face nimic. De ce?

R. La asta nu aș ști să răspund. Ca multe țări din America Latină, Peru este inserată într-un sistem neoliberal în care se sărbătorește piața imobiliară. În plus, există foarte puține proiecte de locuințe sociale.

Î. Se poate trăi în Lima cu un salariu de artist?

R. Nu, în niciun caz. Am mulți prieteni și prietene care încearcă să o facă, dar necesită mult efort. Până la urmă, toți se dedică altor munci în paralel, eu însumi trebuie să fac asta. Este asta sau trebuie să pleci din oraș. Imediat ce am terminat facultatea, Pictură, am început să lucrez la facultatea unde studiasem. Asta îți reduce capacitatea de a produce operă.

«Ca multe țări din America Latină, Peru este inserată într-un sistem neoliberal în care se sărbătorește piața imobiliară», subliniază artistul vizual și poetul Omar Castro.

Î. În poemele dumneavoastră reflectați asupra utilizării pe care o dăm camerei. Într-unul îl citați pe Cesare Pavese: «Munca obosește». În altul, recuperați o frază a lui Georges Perec: «În cameră sunt corpurile extenuate». La ce servește o cameră astăzi?

R. Îmi plăcea acea frază a lui Perec. Michelle Perrot, o altă autoare franceză, spune că astăzi camera a fost redusă la funcția sa minimă, cea de spațiu de odihnă. Menționează două motive. Pe de o parte, piața imobiliară este scumpă și asta face ca spațiile locuibile să se reducă. Pe de altă parte, alte activități care se desfășurau în cameră s-au distribuit către alte zone ale casei și ale orașului, inclusiv actul sexual. Toate acestea m-au făcut să cred că camera este locul unde merg corpurile extenuate să se odihnească după o zi lungă de muncă. Vorbesc din propria experiență, de a ajunge acasă epuizat, gândindu-mă la tot ce trebuie să fac a doua zi.

Î. Puneți sub semnul întrebării ideea camerei ca refugiu.

R. Criza ecosistemică în care suntem scufundați este din ce în ce mai palpabilă. Încălzirea globală și crizele politice ne interpelează tot mai mult în cotidian, în intim. Mă interesa să gândesc camera și casa ca refugii instabile, fragile, susceptibile la ceea ce se întâmplă în jurul lor.

Î. Cum vă vedeți viitorul?

R. Astăzi am 32 de ani. La nivel profesional încep să simt o oarecare stabilitate. Sunt puțin mai bine. Dar îmi gândesc stabilitatea în raport cu o țară și un oraș și acolo îmi apar multe întrebări și îndoieli. Mediul este foarte ostil.

Î. Există loc pentru cultură acum în Lima și în Peru?

R. Acum cred că foarte puțin. Administrația actuală reduce sprijinul public pentru cultură. Climatul autoritar care se trăiește face ca cenzura și controlul asupra expresiilor artistice să fie tot mai mari. Iar sectorul privat este foarte restrâns, foarte limitat.

Î. «Sunt lucruri care s-au născut după o lovitură de stat, tineri ca mine, de exemplu», spuneți într-unul dintre poemele dumneavoastră. Ce altceva s-a născut după autopușul lui Fujimori din 1992?

R. Piața imobiliară despre care vorbim este și ea moștenirea acelui proces, a acelei cotituri către neoliberalism în Peru, cu o respingere radicală a oricărei contestări a acestui sistem. Alte lucruri care s-au născut atunci: cultul individualismului și al competitivității, și o societate foarte fragmentată care ne-a dus la criza în care ne aflăm. Această fragmentare este cea care ne împiedică să gândim sau să formulăm o ieșire.

Î. «Dictatorul a murit fără să spună iartă-mă și statul i-a acordat onoruri de stat», denunțați în același poem. Este Fujimori o rană deschisă pentru Peru?

R. Funeraliile au fost halucinante. A fost o celebrare a unei persoane cu condamnări pentru cazuri de corupție foarte grave, asasinate, răpiri, nepotism… Este halucinant să vezi tot ce este în jurul unui personaj ca Fujimori. Da, este o rană deschisă în măsura în care i s-a acordat o grațiere nejustificată, cu o moștenire precum cea pe care o lasă. Și a murit fiind candidat la președinția Republicii.

Î. S-au împlinit deja doi ani de la represiunea guvernamentală care a avut ca sold moartea a 50 de persoane. Aceste crime au rămas nepedepsite. Există democrație fără justiție?

R. Eu cred că nu. Acel nivel de represiune care s-a trăit acum doi ani, care nici el nu este specific unei democrații și care se târăște de atunci, este parte din ceea ce ne duce la criza politică actuală.

Î. Viața pare să nu valoreze nimic.

R. Nimic. Tocmai l-au asasinat pe unul dintre muzicienii uneia dintre cele mai importante trupe de cumbia din țara mea. Și face parte dintr-un val de crimă organizată, produs al legilor generate de Congresul actual. Nu există niciun ministru care să fi demisionat [vineri, 21 martie, Congresul peruan l-a cenzurat pe ministrul de Interne, Juan José Santiváñez, înaintea convocării unei manifestații masive împotriva insecurității și delincvenței]. Asta îți spune despre nivelul de impunitate care există în țara mea. Sindicatele transportatorilor manifestă sub sloganul: «Ne omoară pentru șapte soli». Este absurd. Este halucinant cât de puțin valorează o viață în contrast cu cât de scump este să trăiești.

Î. Credeți că poemele dumneavoastră vor servi pentru a se vorbi mai mult despre aceste teme în țara dumneavoastră?

R. Acum se vorbește doar despre creșterea violenței, și pe bună dreptate. Dar sper să mobilizez, chiar și modest. Eu vorbesc despre fragilitatea camerei și a casei, dar și despre fragilitatea unui oraș, a unei țări și a lumii. Totul este legat.