Elveția este o țară ciudată pentru cinema. După cum spunea Harry Lime, personajul malefic interpretat de Orson Welles în «Al treilea om»: «Amintește-ți ce a spus nu știu cine: în Italia, în 30 de ani de dominație Borgia nu au existat decât teroare, războaie și masacre, dar au apărut Michelangelo, Leonardo da Vinci și Renașterea. În Elveția, dimpotrivă, au avut 500 de ani de dragoste, democrație și pace. Și care a fost rezultatul? Ceasul cu cuc». Un loc de calm atât de anost încât, deși are o legendă cunoscută în întreaga lume, cea a arcașului Wilhelm Tell și a provocării cu fiul său și mărul de pe cap, abia dacă s-au făcut filme despre aceasta și niciunul relevant.

Cine își mai amintește că Tell lupta pentru independența elvețiană împotriva dominației Casei de Austria, a Habsburgilor? Suntem, la fel ca Harry Lime, atât de obnubilați de faima cenușie a țării helvete, cu acea politică de neutralitate perpetuă în orice conflict, încât până și conceptul de independență elvețiană ne sună îndepărtat? Este probabil. Așadar, iată o mare producție pentru a (încerca) să infirme toate cele de mai sus: «William Tell». Desigur, o poveste care ignoră faptul că nu există niciun document concludent care să confirme existența în secolul al XIV-lea a acestui William Tell, și că abia începând cu secolul următor a început să se contureze mitul său prin relatări legendare. Și, în plus, cu particularitatea că nu este vorba despre un film pe deplin elvețian, ci despre o superproducție britanică cu participarea altor patru țări.

Claes Bang (în centru) și Golshifteh Farahani, în «William Tell».

Modelul acestui «William Tell» regizat de Nick Hamm, veteran regizor nord-irlandez cu titluri de toate stilurile și genurile, niciunul memorabil, este clar: acea linie care merge de la «Braveheart» la «Robin Hood» al lui Ridley Scott, trecând prin «Gladiator», cu câteva picături din intrigile de palat ale serialului «Urzeala tronurilor». Fără un strop de umor, nu îi lipsește niciun clișeu, inclusiv discursul copleșitor al eroului, curajosul eliberator al poporului oprimat, în momentele premergătoare bătăliei culminante. Cu o oarecare corectitudine, dar fără nicio măreție. Și la mare distanță de prospețimea modelului Hollywood-ului clasic, cel din anii patruzeci și cincizeci, cu glorii la fel de eliberatoare, precum cele din «Șoimul și Săgeata» și «Robin Hood» al lui Michael Curtiz, care adăugau zâmbete carismatice portretului lor politic și social de fond.

Aici totul este dominat de un aer de importanță. Și în niciun caz nu este. De fapt, încearcă să imprime limbajului dialogurilor o pretinsă suflare shakespeariană care abia ajunge la o adiere simulată. Între pompos și liric, dar fără valoare literară, și cu și mai puțină profunzime politică sau socială. Povestea, scrisă tot de Hamm, începe în forță deoarece, conștientă de impactul său, debutează cu scena în care răufăcătorul de serviciu îl obligă pe erou să-și arate ținta față de măr și viața fiului său. Pentru ca apoi să revină în flashback cu trei zile înainte, să dezvolte personajele (prea multe în prima jumătate de oră și nu excesiv de bine legate) și să ajungă din nou la punctul culminant cu mărul. Însă, după săgeata trasă cu arbaleta în mijlocul fructului, filmului îi mai rămâne o oră de rulare.

Cel puțin bătăliile sunt bine filmate, iar amestecul dintre spectaculozitatea peisajelor și anumite elemente CGI (imagini generate pe calculator) este destul de eficient. Totuși, o ultimă notă îl tulbură din nou: un epilog inutil și searbăd, care servește doar pentru a deschide posibilitatea unei continuări în cazul în care acesta va avea suficient succes la box office, completând astfel un produs realizat după șablon, fără prea multă identitate. Poate ca un ceas cu cuc.

«William Tell»

• Regia: Nick Hamm.
• Distribuție: Claes Bang, Connor Swindells, Ellie Bamber, Ben Kingsley.
• Gen: Aventuri. Marea Britanie, 2024.
• Durată: 134 minute.
• Premieră: 4 aprilie.