Autobiografia lui Costa-Gavras

Un paradox dublu în «Cine de barrio»

Noua comedie a lui Quentin Dupieux – Al doilea act

Noua comedie a francezului Quentin Dupieux – un regizor in clasificabil, stăpânul unui umor particular, ciudat și contagios – este un act de auto-parodie care se joacă cu deruta în multiplele sale întorsături. De data aceasta, Dupieux alege propriul film într-o peliculă meta-cinematografică care își bate joc de tot, sau aproape tot, într-un joc de oglinzi despre arta de a reprezenta.

Este una dintre marile &ș;tiri cinematografice din Grecia: Yorgos Lanthimos, cel mai interna&ț;ional regizor al &ț;ării, s-a întors în Atena natală pentru filmările la Bugonia. Presa elenă urmăre&ș;te zilnic produc&ț;ia în care joacă Emma Stone &ș;i Jesse Plemons. Totul părea să meargă bine până când casa de produc&ț;ie Either/Or Productions a solicitat permisiunea de a filma pe Acropole între 10 &ș;i 14 aprilie, de la 6 diminea&ț;a la 12 la prânz.

Societățile contemporane au devenit atât de complexe, ciudate și indescifrabile, încât a venit un moment în care anumite filme ce pretind a fi distopii futuriste sunt practic imposibil de distins de realitatea actuală. Sau, într-un mod aproape mai perturbator, cazul operelor care, prezentând evenimente reale și fapte dovedite, par atât de inconcepbile încât pot fi interpretate doar ca situații futuriste abracadabrante, departe de ideal.

Elveția este o țară ciudată pentru cinema. După cum spunea Harry Lime, personajul malefic interpretat de Orson Welles în «Al treilea om»: «Amintește-ți ce a spus nu știu cine: în Italia, în 30 de ani de dominație Borgia nu au existat decât teroare, războaie și masacre, dar au apărut Michelangelo, Leonardo da Vinci și Renașterea. În Elveția, dimpotrivă, au avut 500 de ani de dragoste, democrație și pace. Și care a fost rezultatul? Ceasul cu cuc».

Deși afirmația „Merg la cinema să mă simt bine” poate părea simplistă pentru cei convinși de superioritatea gusturilor lor, este ușor de înțeles ce așteaptă publicul general când cumpără un bilet. Dar a te simți bine nu înseamnă neapărat a râde cu poftă sau a zâmbi tot timpul. Poți simți anxietate, frică, suspans, bucurie, lacrimi, identificare emoțională – toate acestea te pot transporta într-o altă lume cât durează spectacolul.

„Grand Tour”

„Grand Tour” este o aventură la fel de complexă de explicat pe cât de simplu de admirat. O călătorie între ficțiune și documentar, între trecut și prezent, între melodramă și comedie, care amintește de imaginarul melancolic din „Tabu” (2012), filmul în care Miguel Gomes a evocat dintr-o piscină goală trecutul colonial portughez și în care narațiunea se bifurca pentru a ne vorbi — fără nostalgie, dar cu acea inimitabilă „saudade” portugheză — despre paradisul pierdut, reprezentat prin imaginea hieratică a unui crocodil fantomă.

Există ceva emoționant în a vizita un cinematograf, mai ales când înainte de film rulează un trailer cu cerul nocturn și numele orașelor europene pe o muzică plăcută: Belgrad, Linz, Reykjavik, Tallinn, Bilbao, Veneția… și Kiev. Este o reclamă pentru un lanț de cinematografe europene care difuzează filme europene. Mă emoționează întotdeauna gândul că în aceste locuri, în acest moment, există un cinematograf, chiar și mic, cu oameni ca mine, pe care nu-i cunosc. Simt o mândrie că sunt european. Apoi uit de asta.