În toată furtuna verbală ce înconjoară cartea lui Luisgé Martín, El odio, un cuvânt a rămas absent, cuvântul sobru «responsabilitate». Am văzut apărători necondiționați ai libertății de exprimare și am văzut și auzit, de asemenea, pe cei care revendicau dreptul la onoare al victimelor vii și moarte ale unui dublu asasinat a cărui cruzime, poate, cuvintele nu o pot exprima, așa cum nu există cuvinte pentru a povesti durerea mamei copiilor uciși, nici probabil capacitatea de a înțelege profunzimea ei. Și a fost instructiv să observăm în toată această dezbatere ceea ce în jargonul contemporan se numește bias de gen: au fost bărbați, în majoritate, cei care militau, cu rândurile strânse, în tabăra libertății de exprimare, și femei cele care semnalau chinul pe care publicarea cărții, și odată cu ea revenirea în actualitate a numelui, chipului și vocii impasibile a asasinului, urma să îl provoace mamei copiilor, și fără îndoială și bunicilor și rudelor apropiate.

Există anumite argumente și anumite titluri, deja atât de deteriorate de uzură, încât provoacă o jenă ușoară să le vezi formulate cu convingerea cuiva care tocmai a avut o idee fulminantă. Așa cum atunci când se vorbește despre contrastul dintre calitatea literară a unui scriitor și josnicia sa umană este obligatoriu să scoți în procesiune mumia deja șubredă a lui Louis Ferdinand Céline, în dezbaterea noastră vocile masculine au recurs la exemplul dublu al lui Truman Capote și Emmanuel Carrère, autori a două opere aparent indiscutabile despre genul narativ al crimelor reale, pe care acum este convenabil să-l numim și «true crime», pentru ca cel care îl folosește să arate că este la curent, sau poate ar trebui să spun «in the know», cu cele mai actuale și mai recente dezbateri culturale. Am citit de două ori, la un interval de câțiva ani, cartea lui Emmanuel Carrère: prima dată, ca multora, mi s-a părut uimitoare prin ineditul poveștii și prin modul de a o povesti; a doua oară am citit El adversario pentru că eu însumi o recomandasem unor studenți și, spre surprinderea mea, impactul pe care îl anticipasem nu s-a repetat. Există cărți la care este periculos să te întorci. Povestea acelui trist impostor care a devenit ucigașul propriei familii când era pe punctul de a fi demascat continua să fie la fel de puternică, dar o figură pe care abia o remarcasem prima dată mi-a devenit insuportabilă, și era cea a lui Carrère însuși, hotărât să se plaseze în centrul cărții sale, gesticulând pentru a-și face mai evidentă autoritatea. Poate că odată cu anii devin mai puțin tolerant la gesticulațiile protagonismului literar, la umflările și hipertrofiile figurii artistului. Eu însumi voi fi căzut de mai multe ori, când eram tânăr, în ceea ce am putea numi epica flatantă a scriitorului ca personaj al său, ca membru al unei bresle între șmecheră și eroică. Recitindu-l pe Carrère, m-a iritat că își acorda atâta importanță în cartea sa ca acelor persoane despre care scria și care suferiseră incomparabil mai mult decât el.

Truman Capote este mai bun decât Carrère, iar A sangre fría (Cu sânge rece) este una dintre acele cărți la care revin de-a lungul anilor. Dar nici nu cred că această carte mai valorează în totalitate în zilele noastre ca exemplu indiscutabil nu doar al unei înalte calități literare, ci și al dreptului unui scriitor de non-ficțiune de a trece peste orice scrupul în dorința de a realiza o capodoperă. Avem dreptul să scriem în libertate, dar este mai discutabil dacă avem și dreptul de a manipula în serviciul nostru persoane mult mai vulnerabile și rănite decât noi, fără a avea permisiunea lor, și de a exploata avid nefericirea lor pentru a atinge succesul și a câștiga bani, foarte mult succes și bani, în cazul lui Truman Capote. De mult timp se știe ce capcane josnice, chiar sexuale, a folosit pentru a câștiga încrederea celor doi descreierați care au ucis familia Clutter. Și el însuși a mărturisit verbal și în scris nerăbdarea crescândă cu care aștepta executarea pedepsei cu moartea și se temea de grațiere, cu cartea pe punctul de a fi editată, cu lovitura sigură și gratuită de publicitate pe care deznodământul sângeros al poveștii urma să i-o ofere. Reversul acelei duble și sordide execuții prin spânzurare, într-un fel de hangar înghețat în zori, a fost petrecerea grandioasă pe care Capote a dat-o la hotelul Plaza din New York pentru a celebra sutele de mii de exemplare pe care le vindea cartea de la apariție.

Un personaj pe care îl inventăm este al nostru; dacă scriem despre persoane reale, dobândim o responsabilitate de care în cazul ficțiunii suntem scutiți. Este aceeași responsabilitate pe care și-o asumă un jurnalist: libertatea sa de exprimare este limitată de respectul față de fapte și de veridicitatea cuvintelor pe care le pune în gura unui intervievat, totul rezumându-se la respectul pe care îl merită fiecare ființă umană, mai ales cea mai fragilă, cea care nu se poate apăra. Familia Clutter era o familie vagă de fermieri din Kansas, iar cei doi asasini ai lor niște nefericiți marcați de ghinion de la naștere. Când Truman Capote și-a folosit libertatea de exprimare pentru a satiriza scandalos doamnele din înalta societate newyorkeză care până atunci îl flataseră, prețul plătit a fost moartea socială și ruina. Aici, ca în toate, există o problemă de clasă: este întotdeauna mai sigur să îți exerciți ingeniozitatea împotriva celui care nu se poate apăra.

Pentru Simone Weil, drepturile omului rămân pură abstracție dacă nu sunt însoțite de ceea ce ea numește datoriile față de ființele umane, care se concretizează în respect, ajutor solidar și compasiune, în recunoașterea umanității depline a celorlalți. Sunt datorii față de toți, care ne implică pe toți. Nu mi se pare că un artist este scutit de ele. Din epoca avangardelor, destul de decrepite în prezent, după mai mult de un secol, libertatea absolută, personală și estetică, a fost o dogmă care a generat câțiva monștri. André Breton a decretat că a ieși pe stradă cu un pistol și a ucide pe cineva la întâmplare era un act suprarealist perfect. El și ai săi au invocat ca exemplu de maximă libertate transgresivă operele Marchizului de Sade, în care abuzul sexual al celor puternici împotriva celor inferiori, femei și copii, atinge o monotonie oribilă de mașinărie industrială. Unul dintre cei doi sau trei suprarealiști cu talent adevărat, Luis Buñuel, îl celebra pe Sade și apăra «amour fou», dar soției sale nu i-a permis niciodată să lucreze în afara casei, nici măcar să cânte la pian.

Nu condamn opera nimănui din motive morale: dar refuz să justific abuzurile sau cruzimile sale în virtutea operei sale. Cred, de asemenea, că în viață există lucruri mai importante decât literatura și arta. Îmi apăr libertatea de exprimare cu tot atâta ardoare ca oricine, dar există lucruri pe care am încetat să le scriu sau să le public, pentru a nu răni persoane care ar fi suferit pe nedrept. Și regret că m-am lăsat dus uneori de o tentație a satirei care în acel moment mi se părea ingenioasă și era doar crudă. Scrii despre cineva real și te lași atât de absorbit de invenția ta solitară încât ajungi să uiți că nu este o creatură inventată și, prin urmare, nu îți aparține. Nu voi apăra niciodată interzicerea sau retragerea niciunei cărți, nici nu voi nega nimănui dreptul de a scrie ce vrea. Este, fără îndoială, reconfortant să proclami că libertatea de exprimare este în pericol când te bucuri pe deplin de ea, dar poate este necesar un anumit grad de responsabilitate atunci când scrii pentru a da voce unui asasin, știind că acest lucru va reaprinde inevitabil cea mai mare durere existentă.