Recent, editura Anagrama a avut buna judecată de a suspenda voluntar distribuția cărții «Ura», de Luisgé Martín, pe termen nedefinit. Și această decizie a deschis o dezbatere aprinsă despre dacă are sau nu sens să interzici cărți într-o societate democratică. O discuție care, din punctul meu de vedere, este plină de neînțelegeri și aș îndrăzni să spun chiar de manipulări, din cauza greutății sacre pe care cuvintele «carte» și «autor» o au asupra unor conștiințe, până la punctul de a uita despre ce și despre cine vorbim.

Ar fi bine de amintit că aici nu s-a interzis nicio carte. Ceea ce s-a făcut este să se pună un obstacol în calea maltratării unei victime, în acest caz Ruth Ortiz. În acest sens, cartea, conținutul său, autorul său, libertatea sa de exprimare sau calitatea sa literară sunt irelevante. Nu există nicio idee care să fie interzisă sau cenzurată; ceea ce Anagrama a decis să facă voluntar este să pună dreptul victimelor la intimitate mai presus de interesele sale editoriale și comerciale. Este diferit să interzici o carte pentru ceea ce spune (exprimarea unor opinii extravagante sau transgresive) decât să retragi o carte pentru ceea ce face: subminarea dreptului la intimitate al unei victime.

Dar, dacă lucrurile sunt atât de clare, de ce s-a ajuns să se scrie, să se editeze și aproape să se distribuie «Ura»? Se datorează faptului că, în ciuda întregii tehnologii care a apărut, cartea continuă să aibă un principiu de autoritate și de fascinație intelectuală care pentru mulți implică, chiar și astăzi, un sentiment religios. Această credință care consideră cartea un obiect sacru face ca, uneori, să fie incontestabilă ca atare. De aceea nu au sunat alarmele în procesul de editare și de aceea au sunat când distribuția sa a fost oprită. Pentru că există o clasă de credincioși pentru care cărțile sunt lege divină și consideră că trebuie să fie deasupra legilor umane, în acest caz deasupra dreptului la intimitate al victimelor. Este înfricoșător să ne gândim că, pe lângă suportarea războaielor sângeroase la care ne-au obligat istoric religiile cărții, trebuie să suportăm și, la aceste înălțimi, pe «radicalii cărții».

Cartea nu este și nu trebuie să fie un obiect sacrosanct, iar scriitorii nu sunt șamani, preoți sau vaci sacre. Dreptul la libertatea de expresie trebuie să coexiste cu alte drepturi susținute democratic. Pentru că ceea ce caracterizează democrația nu este libertatea de expresie, ci echilibrul între drepturi, care este ceea ce permite existența însăși a oricărui drept, inclusiv cel al libertății de expresie.

Înseamnă asta că nu se poate publica o carte pentru că nu va plăcea cuiva? Evident că nu. Înseamnă pur și simplu că, deși sunt foarte puține frânele pe care le poate avea libertatea de expresie a unui creator, dreptul la intimitate al victimelor este una dintre ele. Și subminarea acestui drept, punând creatorul înaintea victimei, face un deserviciu cărții și cititorilor săi iubitori. De aceea spun că apărarea cărții trebuie să fie compatibilă cu apărarea responsabilității creatorilor, editorilor și distribuitorilor săi. Și de aceea cred că ultima decizie a Anagramei este o apărare hotărâtă a cărților și a muncii indispensabile și responsabile a editorilor săi.