Și dumneavoastră puteți fi comentator sau comentatoare. De fapt, sunteți deja, atunci când în fiecare dimineață vă așezați la cafea și interveniți în dezbatere cu pâinea prăjită în mână, fie aprobând, fie replicând cu mai multă sau mai puțină furie, fie lovind ocazional cu pumnul în masă. Sunteți, fără a fi plătit, desigur, dar cu avantajul că nici nu vă mișcați de acasă, căci viața de comentator are niște orare groaznice.

Comentatorul este ca Platero, mic, păros și moale, atât de pufos pe dinafară încât ai zice că e făcut în întregime din bumbac, că nu are oase. Prin asta vreau să spun că odată ce integrezi în viața ta un grup de comentatori, oricât de mult te-ar scoate din sărite, sunt ca familia ta, care de asemenea te scoate din sărite. Sunt zile în care vă treziți cu ei și vă culcați cu ei. Concluzie: nu sunteți atât de singur, îi aveți pe comentatorii dumneavoastră.

Uneori ne fac să visăm și alteori să râdem, nu-i așa? Preferatul dumneavoastră este acel tip de comentator care lansează o idee foarte uzată ca și cum ar fi nouă pe planetă, ca și cum tocmai i-ar fi venit. Asta, în sine, e amuzant.

Comentatorul poate spune: «Atenție, că Trump nu e prost, să nu-l subestimăm!», sau poate spune, «acesta este sfârșitul visului american», sau «e piața, proștilor», și rămâne mai lat decât lung.

Alaltăieri seară, un comentator oarecare a tras aer în piept, parcă pregătind audiența, și a slobozit că Trump a răspuns dictaturii woke cu dictatura anti-wokismului. Așa a rămas. Păcat că gândul nu era nou, ci traducerea exactă a ceea ce proclamase deja în campanie împăratul portocaliu, când promitea că va elibera poporul de flagelurile incluziunii, diversității și egalității. Dar cât de fabulos este să observi cum se extind locurile comune: tocmai l-am auzit pe Willy Bárcenas, liderul trupei Taburete, mărturisind că el îl susținea pe Trump pentru că credea că venise să ne elibereze de dictatura woke, dar că îl dezamăgea cu tema tarifelor vamale, Rusia și altele. Uau.

Există analize atât de prezentiste încât nu realizează că celebra dictatură a wokismului nu exista când tânărul Trump a început să facă ce știa el mai bine. A fost surprinzător, de altfel, că la Oscaruri marele film care definește acest moment, «The Apprentice», a trecut fără glorie. Cine știe ce sfori s-au tras, după ce avocații lui Trump încercaseră deja să blocheze distribuția și premiera filmului, pentru ca acesta să nu obțină recunoașterea pe care o merita la premii.

Critici ai lumii, unde sunteți când evidența sare în ochi? Magnificele portrete ale tânărului Donald, interpretat de Sebastian Stan, și ale avocatului Roy Cohn, întruchipat de Jeremy Strong, care a devenit maestru în arta șmecheriei pentru actualul președinte, sunt precise și revelatoare.

Învățăturile șiretului Cohn, care inspirase deja piesa «Angels in America», erau conținute în trei porunci: prima, «Atacă, atacă, atacă»; a doua, «Nu admite nimic și neagă totul», și a treia, «Indiferent ce se întâmplă, revendică victoria și nu accepta niciodată înfrângerea».

Nimic nu s-a schimbat în mintea lui Trump de când a fost antrenat de acel personaj sinistru care intervenise în condamnarea la moarte a soților Rosenberg și lucrase mână în mână cu senatorul McCarthy pentru a distruge reputația și cariera presupușilor comuniști. Cohn a fost cel care l-a învățat să mânuiască arma fricii pentru a învinge adversarul.

În acel New York murdar și tulburat al anilor '70, expresia stay woke din anii '30, referitoare la cei care erau vigilenți împotriva rasismului, căzuse în desuetudine. Astfel, a interpreta ideologia trumpistă, bazată pe o lipsă flagrantă de scrupule, ca o reacție la woke este teza specifică celui care nu îndrăznește să spună că detestă fiecare dintre activismurile care o compun.

Cu această tărie răspund de pe canapea comentatorilor. Știu, nimic eroic.