«Amintirea Holocaustului a fost utilizată pervers pentru a justifica atât eradicarea Gazei, cât și tăcerea extraordinară cu care s-a răspuns la această violență». (Eradicare înseamnă acțiunea de a elimina ceva complet, ca și cum ar fi smuls din rădăcină). Așa scrie în ultimul număr al publicației The New York Review of Books Omer Bartov, israelian, profesor de Istorie Europeană și Studii Germane la Universitatea Brown din Statele Unite și unul dintre cei mai mari specialiști din lume în îndoctrinarea ideologică a combatanților, în crimele de război și genocid.

Tăcerea care înconjoară ceea ce se întâmplă în Gaza este poate unul dintre cele mai terifiante fapte ale acestui secol XXI. Cum se explică faptul că uciderea a 14 lucrători ai Crucii Roșii (Semiluna Roșie) și ai Națiunilor Unite, petrecută pe 23 martie trecut, nu a stârnit un adevărat clamor internațional și nu a provocat o reacție imediată împotriva guvernului israelian, responsabil pentru aceste asasinate? Nu există îndoieli cu privire la cele întâmplate: corpurile și vehiculele lor au fost găsite de un convoi trimis de Biroul pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare al Națiunilor Unite (OCHA). Toți cei decedați încercau, la rândul lor, să localizeze alți doi paramedici dispăruți cu o zi înainte. Potrivit declarațiilor lui Jonathan Whittall, unul dintre responsabilii OCHA, medicii, asistenții medicali, șoferii de ambulanță și asistenții sociali au fost împușcați «unul câte unul». Colegul său, directorul OCHA, Tom Fletcher, afirmă: «Vehiculele lor erau bine identificate ca aparținând Națiunilor Unite și Crucii Roșii». Conform reporterilor de la The Guardian, doi martori le-au spus că unele dintre cadavre au fost găsite cu mâinile legate.

Omer Bartov a negat într-un articol publicat în 2023 că ceea ce se întâmpla în Gaza ar fi un genocid, ci, poate, crime de război și crime împotriva umanității. Și-a schimbat însă opinia în august 2024, după o ședere în Israel. Ceea ce l-a neliniștit cel mai mult a fost teribila amorțeală a populației israeliene, care a fost capabilă la vremea ei (1982) să iasă în stradă pentru a protesta împotriva masacrului de la Sabra și Chatila și care astăzi pare să aibă «o incapacitate absolută de a simți empatie pentru populația din Gaza». Majoritatea, asigură el, nici măcar nu vrea să știe ce se întâmplă în Gaza, iar această dorință se reflectă în acoperirea televizată. Majoritatea populației israeliene este astăzi mânată de un sentiment de furie și frică, o dorință de a restabili securitatea cu orice preț și «o neîncredere totală în soluțiile politice, negocieri și reconciliere».

Bartov s-a întâlnit cu grupuri de tineri soldați care participaseră la acțiuni militare în Gaza. «Spre deosebire de majoritatea israelienilor, acești tineri văzuseră distrugerea Gazei cu propriii ochi. Mi s-a părut că nu numai că interiorizaseră o viziune particulară care a devenit comună în Israel — anume, că distrugerea Gazei ca atare a fost un răspuns legitim la 7 octombrie — dar dezvoltaseră și o formă de gândire pe care am observat-o cu mulți ani în urmă studiind conduita, viziunea asupra lumii și autopercepția soldaților armatei germane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După ce au interiorizat anumite viziuni despre inamic — bolșevicii ca Untermenschen [suboameni]; Hamas ca animale umane — și despre populația generală ca fiind mai puțin decât umană și nedemnă de drepturi, soldații care observă sau comit atrocități tind să le atribuie nu propriilor forțe armate, nici lor înșiși, ci inamicului».

Durerea exprimată de profesorul Bartov este împărtășită, fără îndoială, de o parte probabil foarte minoritară a populației israeliene, din ce în ce mai preocupată de efectul acestei îndoctrinări asupra tinerilor săi soldați. Durere în fața posibilității ca societatea israeliană să ajungă, peste ani, să responsabilizeze comandanții și politicienii care ordonă aceste acțiuni, fără a înțelege că soldații sunt cei care suferă consecințele și care sunt, de asemenea, responsabili pentru aceste acțiuni. Copiii lor, profesorii copiilor lor, funcționarii, vânzătorii, muncitorii sau antreprenorii vor avea responsabilitate în eradicarea Gazei și într-o zi nu vor putea spune că doar au răspuns la atacuri sau că s-au confruntat cu inamicul. Erau inamici medicii, asistenții medicali, șoferii de ambulanță și asistenții sociali ai Crucii Roșii și ai Națiunilor Unite?