Unul dintre videoclipurile pe care cred că le-am văzut de cele mai multe ori este cel al concertului Metallica de la Moscova din 1991. Nu că trupa din Los Angeles ar fi în lista primelor cinci cele mai ascultate trupe din viaţa mea. Cu greu ar intra în top zece (observaţi, vă rog, aluzia la Rob Fleming), dar există ceva în imaginile acelei după-amiezi moscovite care m-a fascinat mereu. Militarii sovietici agitându-şi jachetele ca şi cum ar fi fulare în vânt, masa umană sărind în ritmul chitarelor electrice, pasiunea debordantă a lui James Hetfield şi compania, conştienţi că participă la un eveniment istoric şi, mai presus de toate, un detaliu care majorităţii celor care au văzut concertul probabil le-a scăpat: un cadru de doar câteva secunde în care se distinge un bărbat chel (chel din vechime: chelie în vârful capului şi păr pe laterale) îmbrăcat la costum, dând din cap în transă metalistă, cu privirea în pământ şi pumnul ridicat. Într-un fel, am înţeles mereu ceva disruptiv în acea prezenţă, cea a cuiva care, prin imaginea sa, nu ar trebui să fie acolo şi care, totuşi, se contopeşte în mulţime nu doar ca unul oarecare, ci chiar ca cel mai implicat. Uneori m-am întors la acel videoclip doar pentru a detecta din nou, ca pe un Wally anormal, prezenţa acelui bărbat gri şi normal în mijlocul masei metaliste.

Mi-am amintit de acel bărbat săptămâna aceasta, urmărind rezumatul semifinalei Cupei Germaniei în care Arminia Bielefeld, o echipă din liga a treia, a eliminat Bayer Leverkusen-ul lui Xabi Alonso, actuala campioană a Bundesligii. «Die Blauen» au câştigat cu 2-1, dar au început meciul fiind conduşi. În rezumatul video există un cadru din tribună în care se distinge o femeie de vârstă mijlocie, cu păr scurt, ochelari şi puţin supraponderală, care îşi şterge o lacrimă cu un gest de emoţie reţinută. Văzând-o, m-am gândit cât de îndepărtată este acea imagine de stereotipul suporterului, de ceea ce algoritmul insistă să ne spună că este clientul (şi viitorul) fotbalului şi cât de minunat reprezintă ceea ce pe unii dintre noi ne îndrăgosteşte la acest sport.

La urma urmei, însăşi prezenţa unei echipe din liga a treia în finala cupei are acelaşi punct disruptiv pe care îl semnalam la bărbatul din videoclipul Metallica. Este neobişnuită şi ciudată şi, pentru unii, incomodă. Are ceva ce atentează la logica afacerii, şi asta este bine. Nu am nicio îndoială că cei care monetizează această afacere cu mingea sărbătoresc finale precum cele care ne aşteaptă în Spania (un nou meci al secolului, încă unul). Dar pentru romantici, cei care înţelegem că fotbalul este o sărbătoare comunitară, o scuză pentru a ne întâlni cu cei dragi pentru a petrece timp de calitate împreună, calificarea unei echipe modeste la un eveniment major este întotdeauna ceva de sărbătorit. Cum vor fi zilele următoare în oraşul Bielefeld, ce conversaţii vor umple rutinele locuitorilor săi, cozile la măcelărie, pauzele în şcoli, cafelele nesfârşite ale pensionarilor.

Ieri s-a împlinit exact un an de la victoria lui Athletic Club în finala Cupei Spaniei. Am avut norocul enorm să pot vedea acel meci din tribună, cu fiul meu cel mare. Săptămâna aceasta ne-am amintit de acele zile, pe care le-am trăit împreună: călătoria cu maşina, vizitele la Cáceres şi Mérida, acel blocaj în trafic în care am avut ideea să dăm la maximum imnul clubului nostru. «Ce bine ne-am simţit», mi-a spus el, cu o strălucire în ochi care m-a făcut foarte fericit şi mi-a amintit că el, la fel ca mine, va păstra acele momente pentru toată viaţa. Cu zâmbetele noastre sincronizate, m-am gândit: săracii de cei care cred că fotbalul înseamnă doar să câştigi, s&abrave; câştigi şi s&abrave; câştigi (meciuri, bani), şi care fac din asta obiectivul lor sau, mai rău, rutina lor.