Lovitura executivă a lui Erdogan a pus în mişcare o mişcare populară care nu este un protest obişnuit. Este o ruptură. Înlăturarea lui Ekrem Imamoglu, primarul Istanbulului şi principalul rival electoral al lui Erdogan, împreună cu diverşi membri ai cercului său apropiat, sub pretext de corupţie, extorcare, mită şi spălare de bani, a trezit un răspuns public la fel de imediat pe cât de impresionant. Timp de şase zile consecutive, milioane de oameni s-au adunat în Saraçhane, inima simbolică a Primăriei din Istanbul. Ceea ce a început în capitală s-a răspândit rapid în toată ţara, chiar şi în bastioanele conservatoare ale AKP (Partidul Justiţiei şi Dezvoltării, în acronimul său turcesc). Chiar şi opoziţia, renumită pentru paralizia sa, părea să reacţioneze. Partidul Republican al Poporului (CHP, în acronimul său turcesc), care la început a ezitat, a reuşit în sfârşit să găsească tonul. Duminică, 23 martie, 15 milioane de oameni – mulţi dintre ei fără afiliere de partid – au votat într-o primară simbolică pentru a alege un candidat prezidenţial pentru 2028. Nu era o chestiune de aritmetică electorală. Era un act de solidaritate. Câteva zile mai târziu, CHP a convocat un boicot naţional împotriva companiilor legate de AKP, care a culminat cu o «zi fără cumpărături», pe 2 aprilie.

Reacţia Guvernului, practicată de ani de zile, a fost previzibilă: gloanţe de cauciuc, gaze lacrimogene, bastoane. Peste 300 de studenţi sunt încă în arest preventiv. Jurnaliştii au fost, de asemenea, atacaţi: un reporter suedez a fost încarcerat; un jurnalist veteran de la BBC, expulzat din ţară pentru «ameninţarea ordinii publice». Mass-media care au relatat protestele au fost sancţionate sau reduse la tăcere. Şi Erdogan, impasibil. Pe 4 aprilie, după rugăciunea de vineri, s-a adresat naţiunii cu siguranţa rece a unui om care nici măcar nu mai pretinde că guvernează pentru toţi: «Naţiunea mea nu-i iartă pe cei care conspiră împotriva acestei ţări».

În acest moment, ne-am putea aştepta la o condamnare internaţională. La urma urmei, o criză de această amploare nu ar trebui să se oprească la graniţele turceşti. Dar Europa pare să creadă că da. Uniunea Europeană a răspuns autoritarismului lui Erdogan cu o tăcere care se apropie de suprarealism. Nici măcar nu s-a obosit să tweet-uie frazele generice tipice. Doar un comentariu scurt al Ursulei von der Leyen amintind Turciei, în ton de director de şcoală, că, în calitate de ţară candidată, trebuie să «respecte valorile democratice, în special drepturile funcţionarilor aleşi»; o menţiune fugitivă a lui Olaf Scholz, cancelarul german în exerciţiu, şi o dezbatere «urgentă» a Parlamentului European cu privire la deriva autoritară a Turciei… la 13 zile după arestarea lui Imamoglu. Restul continentului, tăcere. Complicitate prin omisiune.

Aceasta nu este o defecţiune de comunicare. Este un colaps moral. Europa şi-a subcontractat busola etică la insecurităţile sale geopolitice. Cu Trump ameninţând că va părăsi NATO şi viitorul bugetelor europene de apărare blocat între ambiţie şi realitate, Erdogan a devenit indispensabil. El este portarul Fortăreţei Europa, cel care îi reţine pe refugiaţi. Rolul său regional şi puterea sa de negociere îi permit să nu fie nevoit să răspundă pentru represiune.

Europa se proiectează de ani de zile ca o superputere morală. Dar etica, ca şi memoria musculară, se atrofiază dacă nu este folosită. Singurul lucru care rămâne este retorica – elegantă, goală, repetată până la saturaţie – fără sprijinul unei acţiuni coerente. Autonomia strategică este o iluzie atunci când graniţele sunt externalizate către un lider care încarcerează primari pentru că urcă în sondaje.

Aşa că, încă o dată, poporul turc este singur. Nu ştim dacă Erdogan va fi învins sau dacă va continua pur şi simplu prin inerţie. Dar este din ce în ce mai evident că orice provocare la adresa puterii sale nu va veni din exterior, nici din diplomaţie, ci din interior, şi mai ales de jos.

Motorul acestei rezistenţe este tineretul. Metropolitan, dezamăgit, radical. Potrivit unui sondaj naţional recent, doar 1,4% dintre tinerii din principalele oraşe turceşti sunt mulţumiţi de starea democraţiei. 51% vor să părăsească ţara. 48% nu mai doresc să crească copii acolo. Şi un 83% îngrijorător consideră că imigraţia este o ameninţare la adresa păcii sociale – o statistică care, din păcate, reflectă omologii lor europeni.

Unii au comparat acest moment cu protestele din parcul Gezi din 2013, versiunea turcă a mişcării spaniole 15-M. Dar această comparaţie nu este suficientă. Dacă este ceva, aceasta aminteşte mai mult de Primăvara Arabă: un amestec volatil de speranţă, epuizare şi frică. Şi, după cum ştim, în această parte a lumii, acest amestec se termină de obicei cu disperare, luând victoria la puncte.

Ce cale va lua tineretul turc este o necunoscută. Poate să se ridice, sau să părăsească ţara, sau să se refugieze… nimeni nu ştie. Singurul lucru sigur este că o va face fără iluzii. Şi fără ajutor. Pentru că, dacă există o lecţie în acest nou capitol al lungului dezmembrării democratice a Turciei, este aceasta: Europa nu-i va ajuta. Şi, poate, nu a avut niciodată intenţia de a face acest lucru.

Umut Özkırımlı este cercetător senior la Institut Barcelona d’Estudis Internacionals (IBEI) şi profesor la Blanquerna (Universitat Ramon Llull).