Două idei.

Una, că atunci când Istoria (cu majuscule) avansează ca un uragan, lasă în urmă mii de morți în șanțuri. Cealaltă, că pentru a povesti istoria (cu minuscule) este necesar să te apropii de fiecare persoană pentru a încerca să afli ce s-a întâmplat cu adevărat, cum a trăit fiecare ceea ce se întâmpla. Paco Cerdà explică acest lucru în «14 aprilie», care în 2022 a câștigat Premiul II pentru Non-ficțiune Libros del Asteroide: «Istoria rotunjește scheletele cu zecile. Așa spune Wislawa Szymborska: că o mie și unu tot o mie rămân. Că acel unu este ca și cum nu ar exista. Și asta obligă la căutarea acelui unu. Sau a uneia. Cándida Lago Veiga. Tu ești acel unu din Moaña». Se referă la vânzătoarea de pește, sindicalistă, soție și mamă care pe 13 aprilie 1931 a ieșit să sărbătorească victoria republicană în acel sat din Vigo și a murit împușcată la ora șapte după-amiaza într-o busculadă provocată de niște bărbați înarmați care au început să tragă pentru a opri manifestația. Un glonț i-a străpuns plămânii. Acum câteva zile s-au împlinit 94 de ani de la proclamarea celei de-a Doua Republici, iar ceea ce scrie Cerdà permite întoarcerea la acele momente în care Monarhia s-a prăbușit și oamenii au inundat străzile cu speranțe, vise și dorințe pentru o lume nouă de libertate și dreptate. Au fost și alții cărora le-a fost frică. Cerdà își construiește narațiunea prin episoade pe care le plasează urmând orele canonice care erau folosite în regiunile creștine în timpul Evului Mediu pentru a împărți timpul urmând ritmul rugăciunilor religioase. Începe la ora șase dimineața pe 14 cu prima oră și apoi continuă: terța, sexta, nona, vespere, complete, matutine, laude. Documentează fiecare vinietă cu rigoarea unui istoric, dar ceea ce bate în fiecare cuvânt este privirea scriitorului care în acel fel de rugăciune laică își asumă ceea ce i-a fost dat să trăiască fiecăruia dintre cei care apar în paginile sale.

Puterea se schimbă și totul merge foarte repede. În după-amiaza acelei zile de 14 aprilie, marile figuri republicane ajung la Ministerul de Interne din Puerta del Sol și acolo comitetul revoluționar îl desemnează pe Niceto Alcalá-Zamora președinte al Guvernului și șef al Statului. Cerdà acordă aceeași atenție neliniștilor regelui Alfonso al XIII-lea, care se îndreaptă spre Cartagena pentru a lua o navă spre exil, ca și cele ale lui Antonio Beltrán, numit l’Esquinazau, care ignoră soarta pe care o poate avea în închisoarea din Huesca, unde a ajuns pentru că a condus mașina căpitanului Fermín Galán în timpul loviturii de stat antimonarhice care a eșuat cu câteva luni înainte. Se ocupă cu aceeași grijă de durerile nașterii Rosei Vila ca și de necazurile Victoriei Eugenia Julia Ena Battemberg, soția regelui, care închisă în palat își pregătește plecarea și își spune: «Am crezut că am făcut bine, își repetă, am crezut că am făcut bine».

Cartea se încheie cu înmormântarea în zori a zilei de 15 a lui Emilio Arauzo Honorio, un legător care primește onoruri pentru că a devenit ultima victimă a Monarhiei — a fost ucis de un foc de armă al Gărzii Civile în noaptea de 13 —, și se termină cu câteva cuvinte ale fratelui său: «Republica te va răzbuna». Dar Republica a venit cu alte sarcini, a încercat să construiască un stat modern, să facă o reformă agrară și alta militară, să ducă educația celor care nu o aveau, să reducă privilegiile Bisericii. Răzbunarea a fost adusă de alții cu o lovitură de stat în iulie 1936, iar după un război au instaurat timpul mort al dictaturii.