Santos Juliá, ca marii istorici, era foarte precaut cu analogiile. Era împotriva folosirii lor excesive de către oamenii de știință din alte domenii sociale și, uneori, de către colegii săi. Când este necesar să le facem, trebuie să le însoțim de un fel de coloane mentale cu aspectele în care situațiile și timpurile se aseamănă și cele care le diferențiază. O arată clar în ultima sa carte postumă, apărută recent (“Nunca son inocentes las palabras”, editată de Miguel Martorell și Javier Moreno Luzón, Galaxia Gutenberg), care adună tribune și articole de opinie publicate în Джерело новини de-a lungul atâtor ani, editate și ordonate corespunzător.

Cum ar nuanța Santos Juliá comparațiile dintre Spania republicană, abandonată sorții de marile puteri occidentale în timp ce facțioșii erau susținuți de naziști și fasciști, și Ucraina actuală a lui Zelenski, al cărui principal sprijin militar și financiar a trecut de partea cealaltă, imediat după ce Trump a ajuns la Casa Albă? Ce ar avea de spus despre situația emigranților săraci, tratați peste tot ca vânzători ambulanți, și primele decrete ale lui Hitler împotriva evreilor (imigranții de odinioară)? Ce legătură are atmosfera de normalitate care, în ciuda primelor măsuri belicoase (într-un sens sau altul) și imperialiste ale noului președinte american, se observă în orașele noastre cu cea pe care o descriu în schimbul lor de corespondență Joseph Roth și Stefan Zweig cu puțin timp înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial? O atmosferă de stațiune balneară, spune unul dintre ei.

Analogile sunt întotdeauna un teren alunecos, chiar dacă sunt folosite ca instrumente pentru a înțelege lumea, în ceea ce se califică drept prima schiță a istoriei care sunt mijloacele de comunicare în masă. În medicină, un “sindrom” este descris ca un set de semne și simptome care constituie cauzele unei boli sau ale unui proces degenerativ. Ar trebui conjurată, printr-un fel de superstiție, legătura dintre sindromul anilor treizeci din Europa și cel actual, “sindromul 1933” și “sindromul Trump” (care, în mod corect, este anterior lui Trump), așa cum face în cartea sa corespondentul Siegmund Ginzberg (“Síndrome 1933”, Gatopardo)?

Astăzi nu pare a fi un timp al utopiilor fezabile, ci al distopiilor. Se amestecă politici la fel de contradictorii precum dereglementarea și protecționismul, libertatea vulpii în coteț și tarifele. Huxley și Orwell. Cu ambii ne-am putea întreba dacă politica este cea care alterează limbajul sau limbajul este cel care alterează politica.

Aldous Huxley a fost un scriitor și filozof britanic care, la începutul anilor treizeci (se începea să se cunoască profunzimea Marii Depresiuni), a scris o carte intitulată “Un mundo feliz”, în care anticipa modul în care tehnologia necruțătoare transformă radical societatea. Indivizii se predau liber unui sistem predeterminat de casta lor socială. Ingineria socială nu valora: fiecare știe și acceptă locul său în angrenaj. Există un “Stat mondial” care guvernează acea lume fericită, fără intervenții. Mai mult este cunoscut aici George Orwell, jurnalist și eseist britanic care a luptat în războiul din Spania, care a scris cel puțin două cărți, “1984” și “Rebelión en la granja”, care au atins efectele totalitarismului. În prima, publicată odată ce se terminase cel de-al Doilea Război Mondial și se observau efectele inițiale ale unei redresări mondiale, critica tehnicile moderne de supraveghere, poliția gândirii sau neolimba despre care vorbeam la început. Huxley și Orwell sunt un amestec de lume hedonistă și lume totalitară.

În cartea citată, Ginzberg le amintește cititorilor săi că crizele se produc întotdeauna cu încetinitorul; pot dura ani. Catastrofele vin brusc, iau prin surprindere. În 1933 totul s-a întâmplat repede, într-un ritm amețitor. Și avertizează: dacă strigăm “vine lupul!” prea des, riscăm ca nimeni să nu mai acorde atenție când apare. Dar există un alt risc: să tăcem acum, prefăcându-ne că nu se întâmplă ceva extraordinar în cel mai rău sens al termenului.