În câteva cuvinte
Eseul jurnalistei Alicia Dorey explorează relația personală cu alcoolul și familia, de la impresiile din copilărie despre adulții în stare de ebrietate până la experimentele adolescente și încercările de reconectare cu părinții prin ritualuri comune. Autoarea reflectă asupra modului în care alcoolul afectează dinamica familială și percepția de sine.
Alcoolul devine adesea o parte a sărbătorilor și meselor în familie, transformând atmosfera obișnuită. Jurnalista franceză Alicia Dorey explorează, într-un eseu, modul în care aceste momente, văzute prin ochii unui copil sau adolescent, ne influențează percepția și relațiile cu cei dragi.
Copilăria și starea de ebrietate sunt două stări aparent străine una de alta. Cu excepția întâmplărilor precum o sticlă de vodcă lăsată din greșeală prea aproape de scaunul de bebeluș, coliziunea lor se produce rar până la apariția primelor emoții adolescente. Dacă bețiile de dinainte de 15 ani sunt clandestine, primul contact cu vinul este adesea o chestiune de familie și rămâne profund simbolic. De la degetul muiat în șampanie în ziua botezului, până la biscuiții înmuiați într-un pahar de vin la ora gustării – atâtea mici ritualuri transmise de generațiile anterioare, trăite cândva ca niște sacrilegii delicioase, dar care astăzi le-ar aduce părinților intervenția serviciilor sociale.
Deoarece este acceptată ca parte a unei sărbători, ebrietatea în familie are loc, de cele mai multe ori, în plină zi. O anticameră a infernului pentru unii, momente dragi pentru alții, prânzurile de duminică și alte sărbători familiale – cum ar fi confirmări, nunți, comuniuni – sunt, de asemenea, ocazii în care se amestecă beția adulților, prima băutură a adolescenților și, uneori, chiar excesele nevinovate ale copiilor care golesc fundul paharelor înainte de a fi demascați, clătinându-se printre mese cu pași de crab. Când eram mică, am fost martoră, din cea mai pură inocență, la modul extraordinar în care adulții, deodată investiți cu o energie și un stil pe care nu le știam, se transformau. Alcoolul părea să aducă acestor persoane anxioase și moralizatoare o nouă ușurință, o apropiere surprinzătoare de propria mea lume, cea a șotiilor, a exceselor și a căderilor inofensive. În timpul acelor prânzuri interminabile, văzându-i pe adulți recâștigându-și un spațiu de lipsă de griji, pe tatăl meu râzând în hohote în timp ce pierdea la jocul de cărți belote, iar pe mama mea, de obicei atât de timidă, apucându-se să danseze, gândeam că viitorul nu putea fi atât de teribil. Că și eu voi reuși să ajung acolo.
Nu știam că într-o zi acea neliniște avea să schimbe tabăra. Pentru că ebrietatea noastră, cu timpul, devine inevitabil pentru altcineva. Începând cu propria noastră mamă. Unele persoane își construiesc relația cu alcoolul ca o oglindă sau ca o respingere a celei a părinților lor, ceea ce este la fel de dureros ca alegerea facultății. Alții caută în ebrietate o formă de renaștere. Înainte de interviul meu despre vin și literatură cu scriitorul Yannick Haenel, nu am echivalat niciodată ebrietatea cu o "a doua naștere". Dar tocmai acolo atinge o formă de absolut. După una dintre acele beții care te "plantează" cu picioarele direct în existență, unii povestesc că au experimentat o emoție atât de puternică precum cea care i-a adus pe lume. Există în acel moment straniu de epifanie un fel de "renaștere a sinelui", independentă de orice filiație, ca și cum abia acum ai începe să trăiești. Dar, gândindu-mă, poate descoperirea delicioasei senzații de a te "abandona" ebrietății pune capăt momentan acelei frici de abandon care ne chinuiește din copilărie și nu doar pe cei care își amintesc încă că au fost uitați într-o zonă de servicii pe autostradă în timpul vacanței.
Primele beții au răspuns mai puțin unei căutări de plăcere și mai mult unei dorințe de transgresiune. Termenul însuși "ebrietate" nu pare să se aplice adolescenței, unde preferăm să vorbim de "chef", "beție", "rupt", "praf". Se învață să bei cum se învață să mergi, iar în ambele cazuri, șovăielile și căderile dau naștere la nenumărate drame și hohote de râs. Dintre adulții de tot felul care au avut amabilitatea să-mi povestească despre prima lor beție, rari sunt cei care mi-au vorbit despre mari vinuri dezsigilate în fața șemineului în timp ce citeau Chateaubriand. De cele mai multe ori este vorba mai degrabă despre ceva neaoș, în cazul celor mai norocoși, în timpul unei tabere de badminton în Anglia, iar pentru adolescenții obișnuiți, la o petrecere sătească sau în picioare într-o parcare.
Aceste momente stângace și fondatoare scapă supravegherii părinților, care le constată doar după urmările de pe chipurile copiilor sau după sticlele lipsă din pivniță. Dar, dincolo de latura rebelă a acestor prime contacte, mi-am dat seama că erau adesea asociate cu o perioadă de criză, cu o dorință de uitare, de rupere de o cotidianitate plină de îndoieli: cea a disconfortului adolescentin. Datorită distanțării mele timpurii, atât simbolice cât și geografice, criza mea adolescentină a fost una tăcută. Am ieșit din sânul familiei refugiindu-mă în muncă, mai întâi școlară, apoi profesională, cu un fel de ascetism care nu avea alt scop decât să o iau de la zero. Nicio masă și nicio băutură nu mi se părea atrăgătoare, mai ales cele oferite de părinții mei. Timp de mulți ani, am mâncat la aceeași masă, dar nu aceleași feluri, conform unui acord tacit care consta în a-mi pregăti un meniu separat.
Printr-o stranie asociere de idei, eram convinsă că a mânca și a bea același lucru ca ei mă va transforma în cele din urmă la fel ca ei. În ciuda absenței totale a conflictului deschis, a trebuit să rup pentru o vreme legăturile "carnale". Și abia mult mai târziu am înțeles absurditatea acestui raționament.
Pentru că este și o invitație la relaxare și uitare, ebrietatea oferă un teren propice pentru reconciliere, fie cu un prieten, cu un frate sau cu o rudă. În cazul meu, reconcilierea filială nu a avut loc în fața unei sticle de sancerre, dar rămân convinsă că pasiunea mea pentru vin a fost o modalitate de a mă reconecta cu viața și, prin extensie, cu cei care mi-au dat-o. La fiecare dintre rarele, dar regulatele mele întoarceri acasă, am fost primită ca fiul risipitor. Sunt încă "cea care a reușit". În ce, nu știu prea bine, dar cert este că acum întotdeauna eu aleg vinul. A bea împreună cu părinții mei a încălzit răceala care se instalase între noi, oferindu-ne un subiect de conversație bogat și perfect neutru – nimic despre vaccinări, despre multiplele mele eșecuri sentimentale și profesionale, și cu atât mai puțin despre suspansul demn de un thriller scandinav care planează asupra stării contului meu bancar.
