În câteva cuvinte
Articolul explorează tabuul îmbătrânirii la bărbați și modul în care aceștia încearcă să mențină o imagine de rebeliune și tinerețe, refuzând să accepte maturitatea. Se subliniază dificultatea bărbaților de a-și exprima vulnerabilitățile și frica de eșec în fața presiunilor sociale.
Unul dintre cele mai mari triumfuri ale machismului este tabuul care învăluie modul în care bărbații îmbătrânesc. Ne găsim adesea suspendați între vulnerabilitate și aroganță. Decenii la rând, s-a discutat despre cum femeile au fost tiranizate de cerința unei tinereți perpetue, în timp ce propriile noastre slăbiciuni încercau să se ascundă în spatele unei motociclete Triumph sau al unei iubite cu 20 de ani mai tânără. Această iluzie, desigur, este acum insustenabilă.
Bărbatul care refuză să îmbătrânească adoptă adesea o rebeliune artificială. Fiecare dintre noi a trecut prin asta. Să crezi că rock-ul sau o anumită estetică „indie” mai păstrează vreo aură de avangardă este un semn clar că am rămas în urmă. Există un punct în care jacheta de piele sau acele gesturi pretins dezinvolte nu sunt decât mici semnale de alarmă care anunță că ceva se epuizează. Sunt semne ale unui timp expirat, care confirmă că îndrăzneala noastră adolescentină aparține unei viziuni despre lume deja depășite.
Complicitatea de gașcă, grimasa ștrengărească, strângerea de mână la birou ca și cum ai fi încă în piață sau înlocuirea tălpilor de piele cu adidași, chiar și la costum, sunt adesea simptome ale unei masculinități „îndoiate”. Acum este momentul în care vrem să reglăm conturile cu fragilitățile tânărului care am fost, fără să realizăm că termenul limită pentru reparație a expirat cu mult timp în urmă. De la un anumit punct, ar fi mai bine să-ți asumi condiția de veteran, să îmbrățișezi o anumită sobrietate și să le faci loc tinerilor care bat la ușă cu entuziasm. Și ajungem să ne refugiem în patetismul celui care, pentru a încerca să nu îmbătrânească, preferă să nu se maturizeze.
Coșmarul este completat de faptul că bărbaților nu ni s-a permis să exersăm prăbușirea. Nici nu am învățat să numim eșecul sau să ne împărtășim nesiguranțele; noi continuăm să cultivăm eul cu gesturi marțiale, ca și cum am mai putea intimida pe cineva.
Aceste simptome sunt deosebit de corozive în profesiile care hipertrofiază ego-ul. Cântărețul, actorul, jurnalistul celebru sau profesorul universitar sunt – sau suntem – creaturi predispuse să iasă din normalitate. Lipsa de scrupule empatică, îndrăzneala de a contesta public regulile sau erodarea propriei demnități sunt ultimele încercări ale celui care se scufundă. Ar fi mai sincer să spunem clar: singurul lucru care ni se întâmplă este că ne este frică.