Începe să dea un pic de teamă să urci cu liftul, să iei trenul, funicularul. Totul pare să dea greș. Dar a rămâne acasă înseamnă a rămâne pe dinafară. Am fost odată în India și am întâlnit acolo o mulțime de occidentali care se căutau pe ei înșiși. Oamenii se caută departe de locul în care s-au rătăcit. Dacă te pierzi în Albacete, nu te duce să te cauți în Mumbai.

Despre rătăcirea de sine s-a scris multă literatură. Și adesea, asta se întâmplă pentru că pare că porți pantofii altcuiva.

Eu am ieșit în lume cu pantofii fratelui meu mai mare, pentru că îi rămăseseră mici. Parcă li se făcuseră o mie de intervenții chirurgicale și mergeau mai degrabă unde voiau ei, decât unde voiam eu. Îmi amintesc cum mergeam privind acei pantofoi uriași care păreau să fi venit de curând de la război și mi se făcea milă de mine. Adică, senzația că nu ești la locul tău este, foarte des, literală. De la literalitate la sens figurat nu sunt mai mult de doi pași, pentru că noi, ființele umane, suntem făcute pentru figurare. Într-o clipită, transformăm lumea reală într-un teatru calderonian. Și în acest mare teatru, unde toți suntem actori, mie mi-a revenit să intru în scenă cu o încălțăminte străină.

Ani mai târziu, când am îndeplinit condițiile să-mi cumpăr proprii pantofi, o pereche nouă-nouță, niciuna nu mi se potrivea. Pentru că, așa cum calapodul face piciorul, iar haina face pe călugăr, picioarele mele nu mai erau ale mele, ci ale fratelui meu. Mi-am cumpărat niște mocasini minunați, care, după spusele vânzătorului, îmi veneau „turnați”. Adevărul e că le veneau turnați picioarelor fratelui meu, care, săracul, deja a murit – de aceea am eu picioarele așa reci, rigide și palide.

Dar să revenim la ideea că totul dă greș: lifturile, trenurile, și chiar și India dă greș acum, pentru că te duci să te cauți acolo și nu te găsești. Nu te găsești pentru că nu porți încălțămintea potrivită. În India trebuie să mergi desculț.