Acum două luni, Anita a demisionat de la un loc de muncă unde nu avea concediu plătit și doar o după-amiază liberă pe săptămână. A locuit în adăposturi pentru persoane fără adăpost și în T1 de la aeroportul Barajas.

Anita ajunge la întâlnire cu autobuzul după două ore de călătorie, fiind pe punctul de a întârzia. La ora trei după-amiaza, apasă pe soneria unei vile de la periferia Villanueva de la Cañada. Proprietara casei - o femeie care, practic, este un intermediar între alte femei fără acte și angajatori - o conduce cu amabilitate și îi oferă un pahar cu apă înainte de a se pune pe treabă. Anita minte în timpul interviului de angajare, așa cum minte aproape întotdeauna când este întrebată despre vârsta ei. Spune că are cu zece ani mai puțin decât are de fapt: 61.

"Aveți familie la Madrid?" - se interesează doamna casei.

"Nu. Nu trebuie să văd pe nimeni", - răspunde Anita, care mărturisește că aceasta este una dintre întrebările care îi preocupă cel mai mult pe cei care caută o îngrijitoare.

Pentru a afla dacă este calificată, Anita este supusă imediat la două teste. Primul este curățarea băii: oglinzi, chiuvetă, duș și toaletă, toate incluse. O face bine și doamna casei o felicită. Anita se simte încrezătoare la proba de călcat. Doamna îi pregătește două cămăși - una deschisă și una închisă - și o pereche de pantaloni. Pentru Anita, călcatul este "mediocru" și, în general, nu pune mult suflet, pentru că, spre deosebire de gătit, nu-i place prea mult. Doamna se încruntă când vede rezultatul. "Ai nevoie de lecții", - îi recomandă ea înainte de a se despărți. "Mă surprinde atâta exigență cu hainele, parcă ar vrea să am grijă de ele ca de relicve", - se plânge Anita. Acesta a fost unul dintre ultimele cinci interviuri de angajare pe care Anita le-a susținut în ultimele două luni.

(Anita a cerut să nu-i fie dezvăluit numele real pentru acest reportaj și a decis să apară sub numele celei mai bune prietene a sale din Madrid).

A doua zi, la ora nouă dimineața, Anita se prezintă ca în fiecare dimineață la cantina socială Ave María. Femeia acceptă recunoscătoare - cu un "mulțumesc mult, doamnă" - trei palmiere cu ciocolată, deși știe că nu le va mânca niciodată. Pentru că pe Anita, care mănâncă ce-i dau ceilalți, o preocupă foarte mult alimentația ei de când i s-a spus că are ficat gras, în Venezuela, cu un an înainte de a emigra în Spania în martie 2024. În Venezuela a ajuns la 19 ani din Peru, țara natală. A fost prima dată când a început de la zero. "Ca să fie proaspete", în cazul în care în zilele următoare le poate oferi cuiva, "poate", angajatorului care îi va oferi un loc de muncă ca servitoare, ceea ce caută Anita, în vârstă de 61 de ani, de când se trezește și până se culcă.

În această căutare, Anita nu mănâncă aproape deloc, pentru că aproape întotdeauna primește sandvișuri, iar pâinea, dacă nu este integrală, nu-i priește prea bine. Se hrănește mai ales cu fructe și iaurturi pe care le obține la cantinele sociale sau la biserici. "Nu mor de foame", - spune Anita, punând palmierii în rucsac. "Mergem să căutăm de lucru", - anunță ea, ieșind din cantina parohiei din piața Jacinto Benavente, când mai sunt încă 200 de persoane ca Anita care au nevoie de asistență.

Zilele Anitei se aseamănă foarte mult una cu cealaltă de când, pe 26 martie, i-a spus "gata" doamnei de 95 de ani pentru care lucra ca îngrijitoare într-o zonă nobilă din Madrid, pe care nu vrea să o specifice. "Când mi-a spus că pot lua două săptămâni de concediu vara, dar că nu voi fi plătită, am decis să plec. Nu aveam un plan B. M-am gândit că nu mi-ar fi greu să găsesc o altă slujbă cu condiții mai bune, pentru că prima mi s-a părut destul de ușoară", - asigură Anita, care primea 800 de euro pe lună pentru muncă de luni până duminică dimineața, cu o singură după-amiază liberă pe săptămână. "Durează prea mult", - adaugă ea. Anita a demisionat și s-a mutat la adăpostul Puerta Abierta de pe strada Pinar de San José, unde a stat câteva zile până la încheierea Campaniei de iarnă la 31 martie a aceleiași luni.

Pentru a căuta de lucru, Anita ajunge la destinații întotdeauna pe drumul cel mai lung: cu transportul public. În medie, parcurge 50 sau 60 de kilometri pe zi, ceea ce înseamnă peste patru ore cu trenul și autobuzul în toate deplasările ei. În această căutare a unui loc de muncă, a încercat diferite formule, deși, potrivit ei, ceea ce funcționează cel mai bine este "recomandarea din gură în gură". În prealabil, exclude posibilitatea de a candida pentru altceva decât să fie îngrijitoare într-o casă, având grijă de cineva. "Fără acte, la 61 de ani și fără educație, să-mi spună ce altă slujbă pot face", - declară ea. Unul dintre lucrurile pe care le-a încercat în aceste luni a fost să participe la loteriile care se organizează în parohii, cum ar fi parohia Nuestro Sagrado Corazón din Pío XII, unde marțea, la prima oră, aproximativ 40 de persoane din cele 300 prezente sunt favorizate cu intrarea într-o listă de angajare pentru personalul casnic. Anita nu a ales niciodată numărul norocos. "Mă ghidez după ce îmi spun colegele de la Centrul de asistență pentru femei, acolo ne transmitem reciproc ofertele și obținem interviuri", - spune Anita.

Centrul de asistență pentru femei, situat la o sută de metri de Plaza Mayor, este punctul ei de referință. Este gestionat de Cáritas. Acolo primește sfaturi de la asistenți sociali sau prelegeri despre doliul migrației. De asemenea, se poate duș și spăla haine o dată pe săptămână și, din când în când, primește și mâncare. Cel mai important lucru este că a țesut o mică rețea de contacte cu femei în situații similare. Astfel, a obținut, printre altele, ceea ce considera a fi marea ei șansă: examenul la Villanueva de la Cañada.

Anita nu a ieșit convinsă din întâlnire și crede că nu o vor suna niciodată. Își face evidentă îngrijorarea amintind timpul exact pe care îl are fără un loc de muncă: "două luni și patru zile". După ce opțiunea Villanueva de la Cañada a fost exclusă, Anita începe să se îndoiască dacă să accepte sau nu o altă ofertă pe care o are pe masă și care a venit și de la o colegă. În principiu, erau 1.000 de euro împărțiți între două îngrijitoare care urmau să aibă grijă de un bătrân cu probleme de diabet căruia trebuie să i se injecteze insulină. În cele din urmă, vor fi doar 850 de euro pentru cea care se va decide prima. Scepticismul pe care Anita îl arată în timp ce rătăcește cu valiza ei prin metroul din Madrid se datorează mai ales faptului că va avea din nou doar o după-amiază pe săptămână și nici măcar nu a îndrăznit să întrebe despre concediu. Ceea ce nu îmbunătățește prea mult ceea ce avea deja. "Cred că voi accepta, fiecare propunere pe care o găsesc este mai proastă decât cea precedentă. La Centrul de asistență pentru femei mi-au spus că multe au făcut ca mine, au plecat de la locul de muncă și... au ajuns să se întoarcă în aceeași casă, înroșite", - spune ea. "O să accept munca, nu-mi pasă că nu ies în weekend pentru că vreau să-mi aduc fiicele și cei patru nepoți. Dacă trebuie să "explodez", voi exploda. De unde nu voi reuși sigur este de la aeroport", - conchide ea.

Pe drumul de întoarcere la T-1 a aeroportului Barajas, Anita face o oprire la depozitul ei din Carabanchel - unde își păstrează toate lucrurile - pentru a se schimba și a ascunde cele trei palmiere cu ciocolată. Acestea vor rămâne acolo, "foarte proaspete". Apoi, Anita, parfumată și elegantă, merge spre Avenida de América, pentru a urca în autobuzul care o duce la aeroport. Anita trage întotdeauna după ea o valiză turcoaz pe care a cumpărat-o acum 14 ani printr-o revistă de parfumuri din Caracas.

– Ce ai acolo?

– Aici am patul, pijama și multă forță, - spune ea, coborând din autobuz.