Sentimentele de vinovăție apar din încălcarea unei norme interiorizate, au o funcție adaptativă și se declanșează într-un proces secvențial: realizarea unei conduite nepotrivite — sau omiterea uneia datorate —, conștiință încărcată și remușcare.

Dincolo de Codul Penal, circumscris unui număr redus de acțiuni pedepsibile, ceea ce controlează cu adevărat comportamentul și împiedică încălcarea regulilor de conviețuire este conștiința morală, care este un cod nescris și acoperă întregul repertoriu de conduite ale persoanei, conferindu-i un simț al responsabilității.

De aceea, încălcarea unui principiu etic, cum ar fi rănirea deliberată a cuiva, înșelarea sau neglijarea familiei, produce un disconfort emoțional profund. Astfel, trăirea vinovăției se manifestă în sfera afectivă ca un sentiment de vinovăție și în cea cognitivă ca o teamă de respingere socială și de pierdere a stimei de sine.

Mai multe informații: În fața resemnării: cum să facem față provocărilor pentru sănătatea mintală la bătrânețe.

În acest fel, funcția reglatoare a vinovăției, ca un sistem de alarmă intern, servește la evitarea preventivă a situațiilor care o generează, la activarea conștiinței față de acțiunile transgresive sau la realizarea unor conduite reparatorii atunci când acestea au fost deja comise.

Există persoane care suferă din cauza vinovăției experimentate și, în plus, se simt rușinate. Rușinea apare atunci când vinovăția nu este o simplă problemă de conștiință personală pentru comportamentul nepotrivit, ci capătă un caracter public, iar subiectul se simte supus judecății și reproșului celorlalți. În acest sens, rușinea are un caracter mai global, afectează întreaga persoană și îi creează, prin urmare, o neliniște mai mare. Nu este același lucru să te simți vinovat pentru că ai avut o conduită inadecvată și să te rușinezi pentru că ești considerat o persoană rea.

A te simți vinovat nu înseamnă neapărat a fi vinovat. Există persoane perfecționiste, care tind chiar spre obsesiv, sau cu o stare de spirit depresivă, care se simt vinovate pentru ceva de care nu sunt responsabile obiectiv. Este vorba despre un stil de gândire care atribuie tot ce este rău propriei persoane, distorsionează realitatea și produce în subiect un sentiment de nevrednicie care îi afectează stima de sine și poate facilita respingerea de sine. Dimpotrivă, alte persoane duc lipsă de empatie și de conștiință morală și nu experimentează sentimente de vinovăție chiar dacă au acționat obiectiv greșit și au făcut rău altor ființe umane, așa cum se întâmplă în cazul psihopaților, ceea ce le permite să trăiască fără povara morală a acțiunilor lor distructive. Aceasta înseamnă că sentimentul sau absența sentimentului nu corespund întotdeauna cu realitatea vinovăției.

În cazul în care vinovăția este irațională, trebuie ajutată persoana să obiectiveze situația, să o considere o distorsiune cognitivă legată de disconfortul său emoțional și să i se arate alternative de gândire raționale pentru a face față acestor gânduri automate. Vinovăția irațională la o persoană poate fi uneori indusă de stereotipuri sociale, cum s-a întâmplat uneori cu victimele agresiunilor sexuale. De asemenea, anumite stiluri educaționale pot favoriza generarea sentimentelor de vinovăție. Așa cum pedepsele fizice sistematice produc la minori conduite de furie, pedepsele psihologice, cum ar fi „nu vezi cât suferim” sau „așa răsplătești tot ce am făcut pentru tine”, pot facilita la aceștia apariția unei tendințe de a se învinovăți pentru aspectele negative care li se întâmplă în viață. Dificultatea tratamentului în aceste cazuri derivă din faptul că foarte adesea aceste sentimente de vinovăție sunt multiple și dispersate.

Există circumstanțe, totuși, în care vinovăția simțită este total sau parțial obiectivă. Ceea ce este sănătos în aceste circumstanțe este identificarea corectă a negativului, conștientizarea adecvată a vinovăției și exprimarea ei verbală. În realitate, există diverse posibilități în fața unui lucru rău de care o persoană se simte vinovată: subiectul poate fi total sau parțial responsabil; evenimentul petrecut a fost imprevizibil sau a avut loc în afara capacității sale de control; sau persoana a făcut tot posibilul, dar nu a putut evita situația.

Uneori, vinovăția se poate exprima într-un mod nesănătos. Se întâmplă astfel atunci când persoana nu conștientizează situația și încearcă să ocolească remușcarea fără a înfrunta direct ceea ce s-a întâmplat, negând-o, atribuind-o unor factori externi sau reprimând-o emoțional, sau când nu își asumă propriile limitări și se pedepsește pe sine într-un mod steril și distructiv. În alte cazuri, implicarea în conduite foarte excitante, sub forma unei fugi înainte, sau dependențele sunt exemple de strategii inadecvate pentru a masca vinovăția și a evita disconfortul emoțional. Vinovăția anormală a fost obiect de atenție frecventă în literatură (Crima și pedeapsa, de Dostoievski) și cinematografie (Rebecca, de Hitchcock).

Indiferent de imposibilitatea de a ne întoarce în trecut și de a-l rectifica, întotdeauna există ceva ce se poate face pentru a remedia disconfortul sau a îndrepta greșelile comise. Nu este vorba de autoflagelare, care înlănțuie o persoană într-o suferință fără sfârșit și o readuce în trecut, ci de a înlocui vinovăția cu responsabilitatea, care se proiectează spre viitor.

Dacă sentimentul de vinovăție răspunde unei realități obiective, odată analizată aceasta, un pas ulterior este recunoașterea răului cauzat, manifestarea căinței și cererea iertării, repararea daunelor acolo unde este posibil și asumarea responsabilităților cuvenite, concentrându-se pe aici și acum, fără a-și pune întrebări fără răspuns despre ceea ce s-ar fi putut face și nu s-a făcut.

Uneori nu este posibilă repararea față de persoana afectată deoarece a decedat sau deoarece răul făcut este ireversibil, dar întotdeauna există posibilitatea implicării în conduite indirecte de reparare: colaborarea cu familia acesteia sau cu alte victime în diverse activități, participarea la un ONG cu scopuri umanitare sau avertizarea altor persoane asupra greșelilor comise pentru a evita repetarea lor. Este posibil chiar să se promoveze conduite generale de empatie și altruism care pot contribui la recuperarea stimei de sine pierdute a subiectului și la conferirea unei responsabilități mai mari în fața deciziilor viitoare. A învăța să te ierți nu este ușor, dar astfel se poate acorda o a doua șansă și se poate ajunge să trăiești cu vinovăția într-un mod mai puțin autodistructiv.