Pe 17 martie 2024, acum un an, un tată care nu ar fi trebuit să fie niciodată tată și-a ucis cele două fiice, Larisa și Elissa.

Pe 17 martie 2024, acum un an, un tată care nu ar fi trebuit să fie niciodată tată și-a ucis cele două fiice, Larisa și Elissa. În vârstă de patru și, respectiv, doi ani, ambele au murit otrăvite cu pesticide de către acel bărbat violent și bețiv, care le-a ucis pentru că știa că asta o va durea cel mai mult pe Alina, mama fetelor și fosta lui parteneră. Cristian Iona Ropa, tatăl și ucigașul minorelor, s-a sinucis apoi în aceeași fermă izolată dintr-o zonă muntoasă din Almeria. Din acea zi, Alina a trăit cu afecțiunea vecinilor din Abla, un sat din Almeria cu puțin peste 1.200 de locuitori, unde locuia, și cu sprijinul unei asociații de ajutor pentru victimele violenței de gen. Dar, de asemenea, a simțit o intensă uitare din partea instituțiilor. Această mamă, care a ajuns în Spania din România în 2017 și care va împlini 25 de ani în iulie, afirmă: "Nimeni nu m-a sunat să mă întrebe dacă am nevoie de ceva sau cum mă simt".

A trecut un an de la uciderea fiicelor sale, iar Alina, foarte expresivă, amestecă furia cu dorința de a merge mai departe și cu plânsul provocat de amintirea nopții în care și-a găsit fetele ucise. La groaza vidului lăsat de ele s-a adăugat și neajutorarea, faptul că a trebuit să se ocupe de birocrație, să supraviețuiască în ciuda doliului și a erorilor în protecția ei. O prietenă a primit-o în casa ei – "Dacă nu ar fi fost ea, aș fi fost în stradă" – și acolo a petrecut primele luni de doliu, fără să lucreze. În ianuarie a început să-și revină. A găsit un loc de muncă ca bucătăreasă. Stabilită în Granada, se luptă să-și schimbe cursul destinului, deși se întoarce frecvent în Abla pentru a vizita mormântul fetelor.

Când reflectoarele mass-mediei se sting, unele victime ale violenței de gen cad în uitare. Și pentru instituții, într-un caz precum cel al Alinei, în care statul a eșuat. Relatarea mecanismelor oficiale care au fost puse în mișcare pentru ea de la acel 17 martie este scurtă. Alina spune că a beneficiat de ajutor psihologic de urgență după violența dezlănțuită de tatăl fiicelor sale, pe lângă câteva zile de asistență socială din partea Institutului Andaluz al Femeii, aflat în subordinea Guvernului Andaluziei, care deleagă consiliului provincial și primăriilor această asistență. Ea le mulțumește și își amintește cu drag de ele. Acolo a început și s-a încheiat toată asistența psihologică pe care a primit-o. Ea insistă: "De când s-a întâmplat cu fiicele mele, nimeni nu m-a sunat să mă întrebe cum mă simt din punct de vedere psihologic. Nu i-au dat importanță. Cred că ei [instituțiile] nu înțeleg pe deplin că situația mea de dinainte este diferită de cea de după ce mi-au ucis fetele". De fapt, își amintește, a solicitat în mod expres ajutor psihologic. A avut o ședință, spune ea, și acolo s-a terminat.

Alina arată fotografii cu fetele în care râd, se joacă, mănâncă o înghețată, fac gesturi către cameră, sărbătoresc zile de naștere sau se costumează pentru școală. La 24 de ani, povestea vieții ei este marcată de groază, cu excepția oazei pe care au reprezentat-o fiicele ei. Înainte de crimă, era o victimă a violenței de gen care aștepta procesul agresorului ei. Planul ei era să se întoarcă în România cu fiicele ei. Începutul procesului penal era stabilit pentru 10 aprilie. El le-a ucis înainte și apoi s-a sinucis.

Crimele au avut loc într-o duminică. Alina era neliniștită încă de dimineață pentru că fostul ei partener nu răspundea la apelurile ei. Printre lacrimi, își amintește astăzi cum l-a sunat de multe ori și, neprimind niciun răspuns, i-a cerut partenerului ei de atunci și cumnatului lui Cristian să meargă să vadă ce se întâmplă. Din exterior, pe fereastră, cineva l-a văzut pe tatăl întins pe jos și pe jumătate învelit într-o pătură. Au spart ușa. Înăuntru au găsit o fată, deja decedată, pe pat. Cea mică, pe jos, lângă tatăl ei, era și ea fără viață. El s-a sinucis cu același pesticid, dar în acel moment încă trăia. A murit la scurt timp după aceea.

Alina își amintește că, deși era un agresor care avea o brățară pentru a fi localizat 24 de ore, Garda Civilă a avut dificultăți în a ajunge la fața locului și că ea a petrecut mai multe ore acolo, fără consolare. De asemenea, povestește cum la morgă nu au vrut să o lase să-și atingă fetele și a trebuit să se impună până când a reușit.

Alina nu avea bani nici măcar pentru a-și înmormânta fetele. Primăria din Abla i-a cedat nișa unde minorele se odihnesc împreună. Dar spațiul fizic era doar o parte din înmormântarea care trebuia plătită. Alina, care "lucra 16 ore pe zi, de la șapte dimineața până la șase seara și de la șapte seara până la închidere, într-un bar din satul ei", nu avea bani să-și înmormânteze fiicele.

În cele din urmă, înmormântarea a fost plătită "cu donațiile strânse în asociația La Volaera", explică María Martín, președinta organizației care o ajută pe această femeie și i-a găsit un loc de muncă. "Am făcut și o colectă pe care i-am dat-o Alinei", spune Martín, la rândul ei victimă a violenței de gen în urmă cu 25 de ani, "pentru ca ea să poată merge mai departe".

Nișă și o primă asistență psihologică. Aici începe și se termină atenția diferitelor administrații față de această mamă.

María Martín (stânga), președinta asociației La Volaera, discută cu Alina pe 7 martie în Granada. Álex Cámara

Erori teribile ale sistemului

Viața Alinei în Spania a fost întotdeauna dificilă. La fel și în România, unde încă din copilărie tatăl ei o maltrata pe mama ei în fața ei. În Almeria, cu mutări constante, exploatată și fără contract, ea plătea "toate cheltuielile fetelor și chiria de 400 de euro", își amintește. Nu a primit niciodată pensia alimentară pe care tatăl, prin hotărâre judecătorească, trebuia să i-o plătească: 150 de euro pentru fiecare copil. Tatăl și ucigașul nu și-a îndeplinit niciodată obligația de plată și nici justiția nu i-a reproșat sau nu i-a cerut acest lucru. Faptul că era străină și nu vorbea spaniola la început a plasat-o pe Alina într-o situație de vulnerabilitate. Era izolată, relațiile ei sociale se limitau la familia lui.

Cu aceste mutări frecvente, vecinii nu află ce se întâmplă și, când o fac, victima și agresorul sunt deja în altă parte. Martín include în ecuație problema unui sistem de protecție care "este învechit și nu își îndeplinește funcția", protestează ea. "Toate erorile sistemului sunt teribile". "Toate serviciile de protecție sunt privatizate și nu pot fi evaluate", critică Martín. Niște servicii care deja au eșuat în cazul Alinei înainte de uciderea fiicelor sale.

Sistemul de protecție a victimelor violenței de gen are ca principale resurse, pe lângă sistemul polițienesc și judiciar, tehnologia – brățările din programul Cometa, serviciul Atenpro de asistență imediată prin telefon mobil sau asistența telefonică 016 – și un sistem de spații sigure pentru victime, cum ar fi punctele de întâlnire familială, centrele de urgență, unde victimele sunt protejate de urgență, casele de adăpost și apartamentele protejate.

Alina, în principiu, a avut aproape totul: o sentință care a impus un ordin de restricție agresorului ei, recunoașterea plății pensiei alimentare pentru fete și, de asemenea, impunerea ca întâlnirile cu tatăl să aibă loc în puncte de întâlnire. Acest lucru a devenit imposibil de îndeplinit din cauza incapacității Alinei de a se muta în altă localitate cu fiicele sale. Această decizie, ca și alte decizii din protocolul de asistență a victimelor, le face lucrurile mai dificile lor decât agresorilor. Alina a accesat și programul Cometa, a fost într-un centru de urgență și apoi într-un apartament de adăpost.

Alina a ajuns în Almeria înainte de a împlini 18 ani pentru a-și ajuta tatăl, internat atunci într-un spital, și agresor al mamei sale în România când Alina era mică. L-a cunoscut pe cel care avea să devină tatăl și ucigașul fiicelor sale, cu câțiva ani mai mare decât ea, la câteva luni după ce a ajuns în Spania. Abuzul psihologic a început curând "și atacând punctul sensibil: mama mea". "Întotdeauna vorbea urât despre ea, știind că mă durea foarte mult", spune Alina. A rămas însărcinată. Curând a apărut violența fizică.

În iulie 2019, la două săptămâni după prima naștere, "îi dădeam să sugă Larisei, în pat, când s-a pus deasupra mea și m-a blocat cu piciorul peste braț. El, cu 80 sau 90 de kilograme, și eu, cu 50 și cu fetița la piept. M-a lovit și am început să sângerez la față". Ea, foarte izolată și care abia înțelegea spaniola, nu a îndrăznit să meargă la Garda Civilă pentru a-l denunța.

În februarie 2022 s-a născut Elissa. Într-o noapte, beat și după ce a fost plecat mai multe zile, s-a întors acasă și a agresat-o: "A spart ușa și multe lucruri. Mi-a spus că pleacă, că o ia pe Larisa și că eu rămân cu cea mică". Înainte de a pleca cu cea mare, își amintește, a lovit-o până i-a rupt brațul stâng. A plecat cu fetița și, când a vrut, o oră mai târziu, a adus-o înapoi. Acesta era o limită pe care și-o stabilise Alina: "Ca fetița să nu trăiască ce am trăit eu", spune ea. Fără telefon propriu, a reușit, printr-o neatenție, să ia telefonul agresorului și în acea zi a sunat la Garda Civilă. Acel apel a activat sistemul de protecție instituțională.

Întoarcerea în România?

Prima idee a Alinei a fost să plece în România cu fiica ei. Nu a reușit niciodată să-l facă să semneze permisiunea obligatorie. La procesul rapid după agresiune, i-a cerut judecătoarei să-i facă posibilă plecarea în țara ei. După cum își amintește, magistrata i-a spus că acest lucru este posibil doar dacă el semnează voluntar.

Din acel proces, ea a ieșit cu o calificare de risc ridicat în sistemul Viogen de evaluare a riscului. El, cu un ordin de restricție de 500 de metri, și ambii cu dispozitive Cometa, care monitorizează respectarea distanței. O brățară și un telefon mobil pentru el și un telefon mobil pentru ea, care sună când agresorul se apropie prea mult. "Alarma nu se oprea din sunat. Știi că este aproape, dar nu știi unde", explică ea. Și se întâmpla des. Ea crede că el circula pe o autostradă din apropierea locuinței, deși ar fi putut fi aproape, pândind.

"Este o formă obișnuită de abuz psihologic", adaugă María Martín, pentru că acea alertă constantă face viața imposibilă. Ambele femei relatează cum centrala telefonică ajunge să minimizeze alarmele când sunt atât de frecvente. De asemenea, că există mai multă condescendență decât ar trebui față de încălcarea acestei distanțe.

Alina și cele două fiice ale sale au ajuns în martie 2022 într-un centru de urgență din Almeria. Ea mergea cu o fetiță de doi ani și alta de câteva luni și nu exista mâncare pentru bebeluși. "Aveam mâncare de catering pentru toate trei", adaugă ea. Nici lapte praf nu era, doar de vacă. "Fetița vomita" și regula era că ea nu putea părăsi casa pentru a merge să cumpere. "Erau iaurturi vinerea, o dată pe săptămână", adaugă ea. Cererile ei de mâncare pentru bebeluș s-au transformat în certuri și au sfârșit prin a-i recomanda să plece.

A ajuns în Granada cu autobuzul cu cele două fiice ale sale, una în fiecare braț, și o valiză. A fost luată de o necunoscută și a intrat într-o casă de adăpost, unde a stat aproape un an. Alina își amintește că erau aproximativ 15 sau 20 de femei, cu copiii lor, fiecare familie într-un fel de apartament. Rezumă experiența ca fiind proastă: "mâncare foarte proastă, nicio intimitate, foarte frig și foarte proaste maniere". Din nou, reclamațiile și plângerile ei i-au cauzat Alinei probleme. "De acolo, indiferent de motiv, se consemnează întotdeauna că pleci voluntar. Mi-au pus o hârtie, am semnat-o și am plecat".

Semnale de pericol pe care nimeni nu le-a văzut

S-a întors în Abla, unde, un an și două luni mai târziu, tatăl a ucis fetele. În acel moment, după ce a părăsit Granada, a cerut un ajutor economic pe care l-a primit abia după uciderea fiicelor sale. De la Guvernul Andaluziei confirmă că au procesat un ajutor economic pentru Alina. Ea este surprinsă, se enervează: "Mi-au dat, după uciderea fiicelor mele, ajutorul pe care l-am cerut când am ieșit din apartamentul din Granada, când fiicele mele încă trăiau. Nu mi-au dat nimic, niciun euro, după aceea".

Alina este tânără și se arată puternică. De îndată ce a putut, a învățat să vorbească spaniola și astăzi se descurcă perfect. Dar tăria ei se fisurează când își amintește ce s-a întâmplat în acea duminică despre care spune că ar fi putut fi pregătită pentru duminica precedentă. Fetele obișnuiau să-și petreacă sfârșitul de săptămână cu tatăl lor, conform sentinței judecătorești, care îi permitea vizite în ciuda condiției sale de agresor. De fapt, Alina a ajuns să aibă în același timp, într-o situație care pare imposibilă, un ordin de restricție de 500 de metri și o sentință care îl obliga pe tată să-și petreacă sfârșiturile de săptămână cu fiicele sale.

Întâlnire în Abla, pe 18 martie 2024, în memoria celor două minore ucise de tatăl lor. Marian León (Europa Press)

În duminica dinaintea crimei, cea mică era bolnavă și doar Larisa, cea mare, a fost cu tatăl ei. Își amintește acum că a sunat-o sâmbătă, târziu, cu fetița semi-inconștientă. "I-am spus să mi-o aducă. A făcut-o și am dus-o la medic. S-a simțit mai bine și am plecat acasă. Dar eu cred că el testa", spune ea. În duminica următoare s-a întâmplat. Erau semnale de pericol pe care nimeni nu le-a văzut.

În ciuda tuturor, Alina are și momente bune și își permite să zâmbească. Se descurcă bine la locul de muncă ca bucătăreasă într-un bar din Granada. "Astăzi am făcut o tocană cu o notă românească care a plăcut foarte mult", spune ea zâmbind. La întrebarea cum își vede viitorul, Alina, cu o grimasă, răspunde: "Ce viitor?".

În ciuda acestei dezamăgiri cu privire la viitor, femeia își dezvăluie intențiile de a crește și de a merge mai departe. Pentru că sunt lucruri care îi plac și pentru că, rezumă ea, "nu mai am nimic de pierdut". Din punct de vedere profesional, vrea să obțină o diplomă oficială de limba spaniolă și să studieze un curs de securitate privată: "Îmi place asta", spune ea. "Nu vreau să provoc milă", adaugă ea, "am plecat din Abla, pe lângă locul de muncă, și pentru că simțeam că oamenii se uită la mine cu milă. Nu-mi place asta".

Telefonul 016 oferă asistență victimelor violenței de gen, familiilor și apropiaților lor 24 de ore pe zi, în fiecare zi a anului, în 53 de limbi diferite. Numărul nu este înregistrat în factura telefonică, dar apelul trebuie șters din dispozitiv. De asemenea, se poate contacta prin e-mail la și prin WhatsApp la numărul 600 000 016. Minorii se pot adresa telefonului Fundației ANAR 900 20 20 10. Dacă este o situație de urgență, se poate suna la 112 sau la telefoanele Poliției Naționale (091) și ale Gărzii Civile (062). Iar în cazul în care nu se poate suna, se poate apela la aplicația ALERTCOPS, de unde se trimite un semnal de alertă către Poliție cu geolocalizare.