În câteva cuvinte
Tribunalul Superior de Justiție al Cataloniei a anulat condamnarea lui Dani Alves pentru agresiune sexuală, invocând lipsa de fiabilitate a mărturiei victimei ca probă suficientă, o decizie în contrast puternic cu verdictul inițial al Curții din Barcelona. Acest caz subliniază dificultățile în probarea infracțiunilor sexuale, importanța prezumției de nevinovăție, dar și riscul de a descuraja victimele să raporteze agresiunile, evidențiind necesitatea unei abordări judiciare mai nuanțate și adaptate specificului acestor delicte.
Tribunalul Superior de Justiţie al Cataloniei (TSJ) a decis vineri, în unanimitate, să anuleze sentinţa care l-a condamnat pe Dani Alves, în februarie 2024, la patru ani de închisoare pentru agresiunea sexuală asupra unei tinere de 23 de ani, pronunţând achitarea sa. Atunci, Curtea Provincială din Barcelona a considerat dovedit faptul că fotbalistul a agresat sexual victima în toaleta unei zone private dintr-un club de noapte. Acum, pe fondul criticilor dure la adresa slăbiciunilor primei hotărâri, TSJ susţine că proba principală, declaraţia reclamantei, este o mărturie nefiabilă şi, prin urmare, insuficientă pentru a înlătura prezumţia de nevinovăţie a acuzatului.
Pentru completul de judecată, format din trei femei şi un bărbat, lipsa de concordanţă dintre mărturia victimei şi a prietenelor sale despre cum se simţea în momentele premergătoare presupusei agresiuni sexuale (care a avut loc într-o toaletă fără camere de supraveghere) şi imaginile înregistrate în clubul de noapte „compromite grav fiabilitatea relatării sale”. Sentinţa iniţială a Curţii Provinciale din Barcelona recunoştea deja că imaginile nu coroborau disconfortul din zona privată relatat de reclamantă, dar nu punea la îndoială fiabilitatea mărturiei sale, deoarece înţelegea că pot exista motive psihologice care să explice acest lucru: teama de a nu fi crezută dacă spunea că nu s-a simţit inconfortabil de la început sau o anumită confuzie a amintirilor legate de ceea ce înconjoară un viol.
Femeia a făcut tot ceea ce se cere unei victime a violenţei sexuale: a denunţat faptele imediat după ce s-au produs prietenelor sale şi responsabililor localului, a activat protocolul privind violenţa sexual&abrave;, a mers la spital pentru examinare şi a menţinut o versiune constantă şi coerentă de la început. Prima sentinţă a evaluat, de asemenea, stresul posttraumatic dovedit prin rapoarte psihologice şi faptul că reclamanta nu avea motive ascunse. Nu există nicio îndoială că dreptul penal trebuie să fie garantist, chiar dacă acest lucru ar putea însemna că există vinovaţi necondamnaţi. Şi într-un stat de drept, sarcina probei trebuie să fie suficientă pentru a înlătura prezumţia de nevinovăţie.
Acest lucru este esenţial şi de aceea este nefericită fraza pronunţată sâmbătă de prim-vicepreşedinta guvernului, María Jesús Montero, care a criticat faptul că această prezumţie este „pusă înaintea mărturiei femeilor tinere, curajoase, care decid să denunţe”. Dar apărarea prezumţiei de nevinovăţie nu împiedică afirmarea că realitatea este că infracţiunile sexuale sunt infracţiuni care se produc în cea mai strictă intimitate, sunt foarte complexe din punct de vedere psihologic şi juridic pentru victime, iar probele, centrale şi periferice, trebuie examinate şi din acest punct de vedere.
Deşi tribunalul insistă că a nu considera acuzaţia suficient dovedită nu înseamnă că faptele s-au întâmplat aşa cum susţine Dani Alves — care şi-a schimbat versiunea de mai multe ori pe parcursul procedurii — nu încape îndoială că sentinţa — cu referiri neîncetate la „nefiabilitatea” mărturiei reclamantei — transmite un mesaj dur femeilor care denunţă agresiuni sexuale. Nimeni nu poate fi condamnat fără probe: acest lucru defineşte statul de drept. Dar probele referitoare la un viol nu pot fi evaluate ca şi cum ar fi vorba de un jaf sau o fraudă fiscală. Femeile, atunci când merg să depună plângere, trebuie să aibă certitudinea că există mecanisme pentru a evalua specificitatea acestui tip de infracţiuni.
Ochii lumii au fost aţintiţi asupra acestui caz. Două sentinţe atât de contradictorii precum cea a Curţii Provinciale din Barcelona şi cea a Tribunalului Superior de Justiţie al Cataloniei generează nesiguranţă într-un domeniu în care se estimează că doar 8% din cazuri sunt raportate. Totul depinde acum de decizia Curţii Supreme, dacă se va depune recurs în casaţie. Contradicţia dintre cele două sentinţe accentuează necesitatea unei reflecţii ample în sistemul judiciar asupra modului de abordare a acestor procese şi a evaluării probelor, astfel încât femeile să nu considere că nu merită să denunţe, iar violenţa sexuală să nu rămână nepedepsită.
