În câteva cuvinte
Un studiu a relevat că rarii vulturi bărbosi (zăgani) din Pirinei, chiar și cei care trăiesc în grupuri de trei, nu se reproduc mai bine decât perechile monogame. Cercetătorii au descoperit că dieta lor depinde crucial de oasele de oi și că succesul reproductiv general este foarte scăzut.
Un nou studiu dedicat vulturilor bărbosi (zăgani), o specie rară de pasăre de pradă, a demonstrat că viața în grupuri de trei indivizi (doi masculi și o femelă) nu le oferă avantaje reproductive în comparație cu perechile monogame. Chiar dacă peste 35% din aceste păsări aleg să trăiască în astfel de formațiuni și ocupă zone considerate cele mai favorabile pentru supraviețuirea lor în Pirinei (unde se găsește 50% din populația europeană), succesul lor reproductiv rămâne la fel de scăzut.
Cercetarea, care a analizat habitatele zăganilor, comportamentul de împerechere și succesul reproducerii, a scos la iveală și alte descoperiri interesante. Dieta acestor necrofagi se bazează preponderent pe oasele copitatelor sălbatice și domestice moarte. Un aspect important subliniat de studiu este dependența critică a zăganilor de oile crescute în regim extensiv pentru hrană – până la 61% din alimentație provine din oase de ovine. Declinul acestui tip de creștere a animalelor reprezintă o amenințare pentru specia de zăgan.
Pe baza datelor colectate, a fost realizată o hartă ce identifică cele mai prielnice zone pentru zăgani în Spania, unde trăiesc 104 perechi reproducătoare. Au fost localizate atât zone deja ocupate, cât și altele favorabile, dar momentan neocupate, oferind astfel perspective pentru eforturile de conservare.
Succesul reproductiv al zăganilor este, în general, redus: ei cresc cel mult un pui pe an, și doar aproximativ trei perechi din zece se reproduc cu succes. Un alt factor limitativ este cainismul – dacă din ouă ies doi pui, cel mai mare îl ucide pe cel mai mic pentru a-și asigura hrana.
Până la atingerea maturității sexuale, în jurul vârstei de cinci ani, zăganii tineri explorează intens, parcurgând mii de kilometri și zburând în medie 46 km zilnic pe teritorii vaste de până la 11.000 km pătrați. Odată ce își aleg locul de cuibărire, se stabilesc, iar zonele lor de căutare a hranei se reduc la aproximativ 70 km pătrați.
Formarea unui trio are loc adesea când un al treilea individ, de obicei un mascul tânăr, se alătură unei perechi stabilite. Deși inițial există conflicte și agresiune din partea masculului dominant, noul venit se poate impune dacă femela îl acceptă. În aceste triouri, femela are un rol central în dinamica socială și beneficiază de ajutor suplimentar în apărarea teritoriului, construcția cuibului și îngrijirea puiului, deși contribuția noului mascul este inițial mai mică. Masculul nou suportă atacurile, inclusiv pentru a participa la împerechere, având ca miză fixarea pe un teritoriu de calitate și chiar moștenirea acestuia după moartea masculului alfa.
Un rol important în localizarea hranei pentru zăgani îl joacă vulturii pleșuvi. Aceștia sunt primii care ajung la carcase și consumă țesuturile moi, indicând astfel zăganilor locul unde se găsesc oasele – principala lor sursă de hrană.
Zăganul este clasificat ca specie pe cale de dispariție în Spania, unde se derulează programe de reintroducere. În Europa, specia ocupă circa 300 de zone de reproducere, cele mai multe fiind în Spania (163), urmată de Franța (76), Elveția (25), Italia (16), Grecia (10), Austria (9) și Andorra (1).
