Unchiul Manolo, un anarhist convins, povestea cum oamenii de acolo mâncau scoarța copacilor pentru a-și potoli foamea.

Unchiul Manolo, un anarhist convins, povestea cum oamenii de acolo mâncau scoarța copacilor pentru a-și potoli foamea. Despre împușcături nu vorbea. Era primăvara anului 1939. Războiul se terminase, spuneau ei, dar într-un loc uitat de lume din sudul Alicantei au rămas prizonierii din lagărul de concentrare de la Albatera. Ei, acei ”unchi Manolo” din fiecare familie, nu putuseră scăpa la bordul navei Stanbrook. Epopeea lor – adică nenorocirea lor înfrumusețată – avea să fie alta: gardurile de sârmă ghimpată de trei metri, mitralierele, turnurile de supraveghere, barăcile, soarele necruțător, foamea, tifosul, ploșnițele îmbibate cu un sânge gros aproape negru, ambulanțele care încărcau prizonierii leșinați, mașinile prăfuite care aduceau doar vești proaste, dosarele birocrației ucigașe. Și împușcăturile, desigur.

Împușcăturile de pușcă și împușcăturile fără plumb împotriva acelor condamnați care mureau pe pământ din cauza înfometării, a setei, a epuizării sau abandonați ca animalele în fața bolii. Îmi amintesc de unchiul Manolo, acel băiat care la 15 ani s-a înscris în CNT, care mai târziu avea să conducă Tineretul Libertar din satul său, care în timpul războiului a fost șofer în Statul Major al Armatei Republicane din Levante și care, mai târziu, a plătit pentru perioada postbelică cu lagărul de concentrare, închisoarea și împușcarea tatălui său. Alte vremuri, altă lume. Dar mi-l amintesc acum, când ajunge în mâinile mele o carte emoționantă. O operă de artă ca formă și fond. Este istoria acelor 15.000 de prizonieri îngrămădiți la Albatera, când războiul, mințeau ei, se terminase. Cartea nu este un eseu; sunt poveștile scrise de unul dintre prizonierii săi când era deja în vârstă, orb din cauza unui diabet acut și atunci putea vedea mai clar prin ochiul memoriei.

Poveștile sunt semnate de Jorge Campos. Era profesor. Avea față de copil, ochi albaștri și apoși, gât lung, chip senin, o gropiță drăguță în bărbie. În timpul războiului s-a înrolat voluntar în milițiile universitare ale Republicii. De aceea a fost însărcinat să organizeze colonii școlare pentru copiii din Madrid care se refugiaseră de bombe pe pământ valencian. De aceea scria în La Hora de las Juventudes Socialistas Unificadas. Până la urmă a ajuns în capcana de șobolani din Alicante și a căzut prizonier în lagărul de la Albatera.

Mulți ani mai târziu, departe de acei palmieri care înconjurau lagărul de concentrare al tinereții sale, profesorul Jorge Campos avea să-și amintească de disperare, singurătate, frică, mizerie, umilințe, durere, nebunia dezlănțuită; apocalipsa cotidiană a acelui război care nu se mai termina între garduri de sârmă ghimpată care confereau un anumit aer de extrateritorialitate acelei insule concentraționare; un mic gulag cu palmieri, rodii, un cer foarte larg și scoarță de copac mestecată.

Citesc cu emoție poveștile acelui profesor care a reușit să scape din lagăr cu o permisiune semnată datorită îndrăznelii de a se declara minor – față de copil la 23 de ani – și care mai târziu, în noua sa viață, ar alege exilul interior pentru a deveni unul dintre cei mai buni specialiști în Literatura hispano-americană și a Romantismului până la punctul de a merita Premiul Național de Literatură (1955) pentru opera sa Tiempo pasado. Consternat, văd desenele întunecate și existențialiste ale lui Auladell care dau profunzime acestei mărturii valoroase despre sfârșitul războiului, care este Cuentos sobre Alicante y Albatera (Media Vaca).

Dar asta nu s-a terminat. Nimeni nu alege când se termină un război. Nici măcar învingătorul. Pământul lagărului de la Albatera, datorită eforturilor unor arheologi conduși de Felipe Mejías, a scos din pântecele său conserve ruginite de sardine, castroane metalice, catarame de curea, nasturi metalici de haine de război și excremente umane. Au trecut aproape nouăzeci de ani de când acele câmpuri de migdali au emoționat pe Max Aub. Din unchiul Manolo – tovarășul Arroyo – decedat la 96 de ani, au rămas doar fotografiile și amintirea. Același lucru se întâmplă cu toți ”unchii Manolo” din acea lume pierdută. Și, cu toate acestea, rămâne intactă, sub pământul aspru a ceea ce a fost Albatera, groapa comună cu trupurile prizonierilor pe care i-au ucis, pe care i-au lăsat să moară și care au fost îngropați în cel mai important lagăr de concentrare al lui Franco din perioada postbelică.

Acum, când se vorbește atât de mult despre niște pământuri rare pentru ca un alt război să se termine, acum, când obscenitatea cea mai inumană ne face să vorbim despre bogăția unor elemente chimice depuse în scoarța terestră – litiu, titan, beriliu, mangan, galiu, uraniu, grafit, apatită, zirconiu, fluorită – care sunt esențiale pentru fabricarea telefoanelor, bateriilor, reactoarelor nucleare și a altor tipuri de arme, în timp ce nimeni nu moare, nu ucide și continuă să moară în roata Istoriei, acum, când nimeni nu mai visează să fie anarhist și copiii refugiați nu mai vin de la Madrid, pare oportun să ne amintim că și noi avem niște pământuri rare. Foarte rare și valoroase. Acolo jos, la umbra unor palmieri curmali muți și în alte atâtea pământuri din Spania, este ceea ce am fost odată și am visat să fim.

Paco Cerdà este jurnalist și scriitor. Ultima sa carte este Presentes (Alfaguara).