Eva Illouz nu merită, se pare, cel mai prestigios premiu cultural și academic din Israel. Socioloaga franco-israeliană în vârstă de 63 de ani, evreică sefardă născută în Maroc, fusese aleasă de un juriu independent ca laureată a Premiului Israel la categoria sociologie. Ministrul Educației, Yoav Kisch, a considerat că Illouz are o ideologie «anti-israeliană» din cauza criticilor sale constante la adresa guvernului lui Benjamin Netanyahu. De asemenea, pentru că a scris acum patru ani, împreună cu alți 180 de intelectuali și oameni de știință israelieni, o scrisoare către Curtea Penală Internațională solicitând investigarea posibilelor crime de război comise de Israel în Cisiordania.

Kisch pare să ignore faptul că Illouz, la fel ca alți evrei progresiști, reprezintă acel «alt Israel» care continuă să creadă în valorile democratice și într-o anumită pace, în special după masacrul din 7 octombrie 2023. Un detaliu curios: în aceeași săptămână în care i s-a retras Premiul Israel socioloagei, la Ierusalim s-a desfășurat un Congres împotriva Antisemitismului la care au participat figuri proeminente ale extremei drepte europene (inclusiv Vox) și nord-americane. O alianță stranie între un guvern israelian ultranaționalist și identitar și partide moștenitoare ale lui Hitler, Mussolini și Pétain, cunoscuți antisemiți.

Ministrul israelian al Culturii nu a luat în considerare nici faptul că, cu câteva zile înainte, pe 1 martie, Eva Illouz și alți intelectuali au semnat în Le Monde o tribună cu titlul: «Noi, evreii francezi, nu am găsit decât tăcerea, negarea sau indiferența extremei stângi față de antisemitism». «Nimic nu ne pregătise pe noi, evreii de stânga, pentru dezertarea manifestată de intelectuali și gânditori îmbrăcați în bună conștiință și virtute, care, în loc să lupte alături de noi pentru pace, ne-au izolat și stigmatizat», se putea citi.

Obiectivul populismelor, spunea socioloaga maghiară Agnes Heller, supraviețuitoare a Holocaustului, este de a discredita intelectualii, de a-i calomnia și de a obține izolarea lor. Să-i transforme în paria și să-i acuze, fără fundament, că sunt plătiți sau manipulați de puteri străine. Eseistul francez Julien Benda a explicat în 1927, în cartea sa «Trădarea Cărturarilor», cum regimurile totalitare au nevoie de intelectuali care să le susțină ideile simpliste. Astfel, mulți intelectuali s-au pretat la justificarea propagandistică a luptei de clasă sau a mândriei naționale în fața presupuselor invazii barbare. Acum sunt disprețuiți sau ignorați.

Această bătălie pentru cultură și ideologii se desfășoară în paralel cu reînarmarea mondială. S-ar putea spune că există o confruntare între Secolul Luminilor, început în secolul al XVIII-lea, și actualul Secol al Umbrelor, care dorește să elimine gândirea critică și autonomă necesară pentru a analiza orice situație. Asistăm la acest lucru în aceste zile în universitățile din SUA, unde trumpismul își lansează ofensiva împotriva profesorilor și intelectualilor independenți sau progresiști. Deja acum trei ani, cel care astăzi este candidatul la vicepreședinția SUA, J. D. Vance, afirma: «Trebuie să atacăm serios și agresiv Universitățile. Sunt instituții inamice care pretind să controleze cunoașterea în societatea noastră». Deocamdată, agresează și exmatriculează studenți «rebeli», pro-palestinieni sau anti-Erdogan, care nu primesc sprijinul autorităților academice.

Heller, care a cunoscut-o pe Hannah Arendt la New School for Social Research din New York, a denunțat și aroganța politicienilor ignoranți care nu par preocupați de marile lor lacune culturale. Dar demonstrează o viclenie enormă, așa cum scrie Illouz, în manipularea emoțiilor cetățenilor, potențând frustrările, furia și fricile lor. Și tocmai pe acest teren pierd intelectualii. Instrumentele lor de lucru — reflecția calmă și imparțială, căutarea de date și răspunsuri, care necesită timp (chiar dacă inteligența artificială oferă sugestii), aspirația lor către o anumită excelență morală și cognitivă — nu găsesc ecoul meritat în societăți excesiv de concentrate pe utilizarea și consumul imediat de idei fugitive și nu întotdeauna bine fundamentate. Mai există speranță? În ultima sa carte, Illouz o prezintă ca pe ultima ancoră pentru supraviețuire.

Mai general, procesul de autodistrugere trumpistă și riscurile pe care le implică — incontestabile, extrem de grave — reprezintă o forță enormă de promovare a integrării europene, exact ceea ce are nevoie Europa pentru a prospera. Câtor spanioli li se va părea apreciabil contorsionismul Vox pentru a nu critica trumpismul? Aceasta nu este sinonim cu o fugă imediată de voturi. Nu trebuie subestimați adversarii și nici capacitatea lor de manipulare. Dar, cel puțin, ceea ce vine de la Washington va aduce complicații pentru forțele europene afine.

Mai presus de toate, acest cataclism este o ocazie de a crede din nou în noi înșine, chiar dacă din disperare. Europa a trăit comod timp de decenii și și-a pierdut în același timp vitalitatea și încrederea. Am rămas în urmă în curse cheie, nu am fost capabili să generăm inovație în sectoare strategice, să creăm noi mari companii de anvergură mondială, să fim o piață financiară atractivă sau o forță militară disuasivă. Urmează o descărcare de adrenalină. Să o folosim pentru a pompa sânge în venele noastre, pentru ca oxigen nou să ajungă la organele atrofiate. Pentru a recupera vitalitatea. Pentru a crede în noi, europenii.