Ziua în care Manuel Vital a «sechestrat» autobuzul 47

În ziua în care Manuel Vital a «sechestrat» autobuzul 47 era 7 mai 1978, o duminică, deci nu era școală. A doua zi, luni, copiii din Torre Baró le-au povestit plini de entuziasm profesorilor lor cum autobuzierul a dus autobuzul în cartier pentru a demonstra administrațiilor că vehiculul chiar putea urca și coborî acele pante pietroase și oferi un serviciu atât de cerut de locuitori.

Cronica unui eveniment

Juan Poderoso, de opt ani, a scris o cronică a evenimentului care a fost publicată în numărul din iunie al revistei școlii, Entre nosotros: «În Torre Baró, un autobuz s-a aruncat pe o pantă foarte îngustă și toți oamenii din Torre Baró au trebuit să împingă. Raul a împins, și eu și Carlos și Sergio Pallejá. Când am ajuns în Ciudad Meridiana, ne-au băgat în închisoare și l-am lovit pe un polițist care avea cheile și bine că am făcut-o, pentru că altfel ne trimiteau la Judecătorie», scrie băiatul într-un text cu tot atâtea greșeli de ortografie cât și invenții despre deznodământul «sechestrului» 47.

În imagine, autobuzul trecând prin Meridiana alături de un autobuz actual. [ALBERT GARCIA]

Analiza evenimentului

În ciuda fanteziilor tânărului Poderoso, această cronică succintă a «sechestrului» autobuzului este, după cum afirmă locuitori, sindicaliști și comuniști ai vremii, aproape mai fidelă realității decât ceea ce au văzut pe ecran când a apărut filmul «El 47». «Vorbește despre cum s-a implicat tot cartierul, nu doar Manuel Vital», explică Adela Alòs, care împreună cu Anna Monjo elaborează o carte cu interviuri și mărturii precum cea din acest text școlar despre luptele din Torre Baró care, în opinia sa, sunt uitate în film.

«Vital a fost foarte curajos, dar în film pare că a apărut ca o ciupercă, că acționa pe cont propriu. Și nu, era o persoană organizată», adaugă Mercè Claramunt i Bielsa, avocată și sindicalistă la CC OO, care timp de mulți ani a fost singura femeie delegat sindical la TMB. Ea a fost, de asemenea, cea care, în calitate de secretar general al comitetului de întreprindere, a primit apelul care o anunța că Vital a «sechestrat» autobuzul.

Alòs, Claramunt și alți sindicaliști și comuniști istorici, precum și veterani locuitori din Torre Baró, s-au urcat miercuri într-un autobuz istoric articulat, din aceeași serie cu autobuzul «sechestrat» de Vital – deși de culoare verde și nu roșu, ca cel care apare în film, deoarece cele două culori au coexistat în autobuze în acei ani – pentru a revendica o parte din istoria cartierului și a autobuzierului care nu apare în film: că Vital era afiliat la CC OO și membru al Partitului Socialist Unificat din Catalunya (PSUC), și că cea a transportului a fost doar una dintre multele revendicări care au fost realizate în Torre Baró.

Traseul a servit, de asemenea, ca punct de plecare pentru cel de-al 13-lea Congres al CC OO Cataluña, care se desfășoară între această miercuri și vineri, și în care va fi aleasă Belén López ca nou (și prima femeie) secretar general, înlocuindu-l pe Javier Pacheco.

Adevărul este că celebrul șofer de autobuz a acționat oarecum pe cont propriu, în sensul că nu și-a anunțat sindicatul că va realiza această acțiune – deși a anunțat PSUC. «Sechestrul nu a fost o decizie a CC OO, a decis-o Vital, dar nu ne-a surprins pentru că ideea era în aer și el o spunea», spune Claramunt.

După «sechestru», Vital a fost dus la secția de poliție, iar sindicatul a intervenit pentru a-l elibera. Filmul, explică pasagerii acestui traseu istoric al lui 47, lasă deoparte și nu menționează afilierea politică și sindicală a lui Vital și estompează forța lucrătorilor în relațiile de muncă, de exemplu în scena în care conducerea concediază angajați fără o aparentă contestare din partea personalului.

«Este înfricoșător ceea ce apare în film, deoarece sindicalismul era în prima linie a luptei, iar acest lucru ne-a provocat multă indignare», explică Claramunt.

Din această indignare a apărut celebrarea, în ianuarie, a 50 de ani de la constituirea formală a Comisiei Muncitorești în autobuze, iar din această întâlnire a apărut ideea de a face un traseu revendicativ cu un 47 istoric.

În imagine, López (3i) alături de alți sindicaliști în interiorul autobuzului. [ALBERT GARCIA]

Descrierea traseului

Istorici ai sindicalismului Traseul autobuzului, între Fabra i Puig și plaza de Espanya (unde se desfășoară congresul CC OO) a început accidentat: în timpul nopții, cineva a furat indicatorul «47» și a trebuit improvizat un nou indicator.

În autobuz au călătorit un istoric precum Josep Maria Rodríguez Rovira – care a fost președintele primului congres al CC OO în Spania cu Marcelino Camacho și unul dintre fondatorii CC OO Cataluña – și cea care va fi noul secretar general, Belén López.

De asemenea, Miguel Bonilla, sindicalist la acea vreme și care, de-a lungul anilor, a trecut de partea cealaltă, devenind director al TMB, sau Antonio Gómez, de 71 de ani, un vecin care își amintește alte lupte din Torre Baró, cum ar fi cea pentru a avea apă curentă: «Am blocat drumul de două ori, iar a treia oară a venit toată poliția din Barcelona pentru a împiedica acest lucru».

«Înțeleg că un film de ficțiune nu poate explica totul, poate că pentru a spune toate luptele ar trebui făcut un documentar», recunoaște el.

Teresa Esparbé, secretar general al Educației al CC OO și locuitor din Torre Baró, amintește că în cartier există și astăzi multe lipsuri: «Pe multe străzi nu avem trotuar, nu avem canalizare subterană, multe zile se întrerupe curentul și lipsesc multe servicii. Trebuie investit mai mult».

Potrivit pasagerilor, filmul – regizat de Marcel Barrena, distins cu premiul Goya pentru cel mai bun film și care a fost un succes la box-office cu încasări de peste patru milioane de euro și mai mult de șapte luni în cinematografe – are mai multe erori.

«Se spune că nu exista școală în Torre Baró și că se făceau cursuri în tramvaie. Acest lucru s-a întâmplat, dar cu zece ani înainte. În perioada «sechestrului» exista școală», explică Lluís Filella, care a fost profesor în Torre Baró între 1974 și 1980.

În film apare și Pasqual Maragall – interpretat de Carlos Cuevas – ca unul dintre pasagerii obișnuiți ai lui 47. «Dacă vorbești cu șoferii de la acea vreme, nu era deloc așa», subliniază Alòs.

Dar ceea ce i-a deranjat cel mai mult este lipsa menționării activismului.

«Eu iert totul, dar nu că nu spune că acest domn aparținea unui sindicat și unui partid. Nici nu vorbește aproape deloc despre imigrație», spune Antonio Quijada, de 76 de ani, care a ajuns în Torre Baró în anii 50 cu tatăl său pentru a construi acolo o baracă lângă cea a familiei Vital.

Militant al CC OO și al PSUC, a fost arestat și torturat de mai multe ori și, printr-o ironie a sorții, s-a îndrăgostit de fiica unui polițist, unul dintre «gri».

«La început, tatăl meu nu a acceptat acest lucru, și pentru ca eu să-l vizitez la închisoare trebuia să-i cer permisiunea», explică partenera lui Quijada, Aurora Roche.

Ea crede că a avea memorie este cel mai important lucru, inclusiv în filme: «Oamenii cred că drepturile apar din nimic, dar mulți oameni au suferit pentru ele».

La care Alòs adaugă, taciturnă: «Dacă se uită, când vom muri toți cei din PSUC, PSUC nu va fi existat».