Guvernul va lansa în următoarele zile un concurs internaţional de idei pentru ca o echipă multidisciplinară de arhitecţi, artişti, peisagişti şi istorici să proiecteze noul Valle de Cuelgamuros, fostul mausoleu al lui Franco. Proiectul are un buget de 30,5 milioane de euro. Scopul este de a transforma monumentul, ridicat de dictator ca un fel de piramidă pentru a-şi aminti etern victoria în Războiul Civil, într-un fel de machetă a franchismului care să servească drept omagiu adus victimelor şi să explice dictatura şi caracteristicile sale, precum naţional-catolicismul, simbioza dintre religie şi politică. Surse din Executiv admit că “nu va fi simplu” să se aducă “o perspectivă democratică” ansamblului. S-au inspirat din diverse repere ridicate în alte ţări cu trecuturi traumatice. Dar parcursul anevoios al unora dintre aceste clădiri sau memoriale până când au văzut în cele din urmă lumina zilei evidenţiază dificultăţile şi controversele pe care le ridică aşa-numita cultură a memoriei. Acestea sunt câteva dintre exemplele care inspiră Guvernul.

Monumentul Holocaustului, cu acces gratuit, în Berlin.

Andrés CamposMemorialul pentru evreii victime ale Holocaustului (Berlin)Cronologia de când se începe să se vorbească despre monument (1989) până când este inaugurat (2005) dă seama de dificultăţile enorme prin care a trecut procesul. O jurnalistă germană, Lea Rosch, a fost cea care a lansat iniţiativa în 1989. În 1993, Guvernul german, prezidat de Helmut Kohl, a sprijinit ideea. În 1994, Departamentul de Construcţii şi Locuinţe al Senatului din Berlin a lansat un concurs de idei, similar cu cel anunţat de Guvern pentru a resignifica Valle de Cuelgamuros. Au fost invitaţi 12 artişti să prezinte un proiect cu o dotare de 25.000 de euro fiecare şi ulterior, până în primăvara anului 1995, au primit 528 de lucrări în total. Un juriu format din artişti, arhitecţi, peisagişti, istorici şi politicieni trebuia să aleagă propunerea câştigătoare, dar le-a fost greu să ajungă la un acord. Au respins idei pe care apoi le-au recuperat la cererea unora dintre membrii juriului şi, în cele din urmă, au optat pentru două propuneri, dar niciuna dintre ele nu i-a plăcut lui Kohl. În acel moment, după cum aminteşte site-ul monumentului, proiectul a intrat “într-o criză serioasă”. În cele din urmă, în 1996 s-a decis lansarea unui nou concurs invitând alţi 25 de arhitecţi şi sculptori de renume. Au fost organizate trei colocvii pentru ca experţi internaţionali să dezbată despre tipul de monument şi cea mai bună locaţie, ceea ce a provocat şi “mari controverse”, după cum aminteşte secţiunea despre istoria acestui spaţiu. În această a doua rundă a concursului, un juriu mai restrâns, de cinci membri, a optat pentru patru propuneri la sfârşitul anului 1997. Opţiunea preferată era un design comun al sculptorului Richard Serra — care ulterior s-a retras din proiect — şi al arhitectului american de origine evreiască Peter Eisenman. În 1998, un grup de intelectuali germani, printre care Günter Grass, au scris o scrisoare cancelarului opunându-se proiectului deoarece nu le plăcea nici amplasamentul, nici dimensiunile care se vehiculau. În faţa agitaţiei, Kohl a decis să-l amâne până după alegeri. În cele din urmă, în iunie 1999, după patru ore de dezbatere şi mai multe runde de votare, deputaţii au votat în favoarea proiectului lui Eisenman, căruia i-au cerut să introducă unele modificări, în principal, să includă un muzeu sau un punct de informare subteran sub cele 2.711 de stele de ciment de diverse înălţimi care ar ocupa 19.000 de metri pătraţi (echivalentul a două terenuri de fotbal) în plin centrul Berlinului.

În primăvara anului 2003 au început în sfârşit lucrările, dar a apărut o nouă polemică când s-a descoperit că firma Degussa, furnizoare a unui lichid pentru tratarea stelelor şi evitarea graffiti-urilor, fusese implicată în producerea gazului cu care erau executate victimele în lagărele de exterminare naziste. Angajarea unei alte firme noi şi desfacerea lucrării deja făcute presupunea 2,3 milioane de euro suplimentari (bugetul total s-a ridicat la aproape 28 de milioane pe care i-a plătit Guvernul german) şi au decis să continue cu Degussa. Monumentul a fost inaugurat în mai 2005, adică la 12 ani după ce Kohl a acceptat iniţiativa cetăţenească. Iar controversa s-a prelungit până în ziua inaugurării. Preşedintele Comunităţii Evreieşti Germane, Paul Spiegel, a criticat în discursul său că lucrarea nu punea problema de ce a avut loc Holocaustul şi menţiona victimele, dar nu făcea aluzie la vinovaţi. Sabina van der Linden, de 75 de ani, singura supravieţuitoare a familiei sale, asasinată de nazişti în Polonia natală, a declarat, entuziasmată: “Nici în visele mele cele mai nebuneşti nu mi-aş fi putut imagina această zi extraordinară. Aici, în acest loc, după mulţi ani de controverse, dispute publice şi dezbateri, şi după Rezoluţia Bundestagului, viziunea lui Lea Rosh şi a celor din jurul ei a devenit realitate. Şi astăzi mă aflu în faţa dumneavoastră la inaugurarea acestui magnific Monument al Evreilor Asasinaţi din Europa şi vă mulţumesc”.

O lamă a memorialului victimelor violenţei din Chapultepec (Mexic), cu un text de Carlos Fuentes.

saúl ruizMemorialul victimelor violenţei din Chapultepec, Ciudad de MéxicoÎn aprilie 2013 a fost inaugurat, înconjurat de polemică, acest centru dedicat victimelor violenţei. Fusese promovat personal de preşedintele Felipe Calderón, dar nu a apucat să-l inaugureze. Lucrarea a fost realizată pe un teren folosit de armată, instituţie denunţată în numeroase ocazii în ţară pentru încălcări ale drepturilor omului, ceea ce i-a nemulţumit pe unii membri ai familiilor celor asasinaţi. Când au fost difuzate primele imagini ale memorialului (o succesiune de mari lame de oţel cu oglinzi), Movimiento por la Paz, cea mai notorie asociaţie a victimelor din Mexic, a anunţat într-o conferinţă de presă că se opune proiectului. Simţeau că Calderón i-a trădat pentru că atunci când au început să vorbească despre monument, în iunie 2011, ideea era de a organiza întâlniri între artişti şi membri ai familiilor victimelor, nu pur şi simplu de a comanda un memorial, şi se plângeau că nici măcar nu se lucrase la un registru oficial al victimelor. Arhitectul catalan Miquel Adrià, care colaborase cu asociaţia când au început să vorbească despre monument, înainte de a se dezlipi de planul lui Calderón, a explicat în august 2012 pentru Джерело новини: “Un memorial are valoare doar în măsura în care are semnificaţie”. Concursul a fost câştigat în cele din urmă de arhitecţii Julio Gaeta şi Luby Springall. Memorialul acoperă aproximativ 15.000 de metri pătraţi şi pe unele dintre lamele de oţel există citate despre violenţă de autori anonimi sau foarte cunoscuţi, precum Octavio Paz: “Azi îmi amintesc de morţii din casa mea. De cel care a plecat pentru câteva ore şi nimeni nu ştie în ce tăcere a intrat”.

Mural în Muzeul Memoriei şi al Drepturilor Omului din Santiago de Chile care arată imagini cu persoane dispărute în timpul dictaturii.

SOFIA YANJARI (EL PAIS)Muzeul Memoriei şi al Drepturilor Omului din Santiago de Chile“Nu ne putem schimba trecutul. Nu ne rămâne decât să învăţăm din ceea ce am trăit. Aceasta este responsabilitatea noastră şi provocarea noastră”, a declarat atunci preşedinta Chile, Michelle Bachelet, când pe 11 ianuarie 2010 a inaugurat în capitală Muzeul Memoriei şi al Drepturilor Omului pentru a-şi aminti de victimele dictaturii lui Augusto Pinochet. Propria Bachelet şi mama sa trecuseră prin centre de detenţie, iar tatăl său, general, a murit în închisoare după ce a fost torturat de colegii săi. Ideea muzeului a fost o recomandare a celor două comisii ale adevărului care au fost constituite în Chile după recuperarea democraţiei şi, pe lângă amintire, căuta să instruiască noile generaţii despre trecutul traumatic al ţării. Muzeul ocupă 5.500 de metri pătraţi şi include un mural cu 1.200 de imagini ale persoanelor executate şi dispărute, reproducerea unei săli de tortură sau o hartă a ţării care identifică cu lumini cele peste 1.000 de centre de detenţie care au existat în tot Chile. Criticarea centrului l-a costat pe istoricul Ricardo Rojas în 2018 postul de ministru al Culturii. A durat doar patru zile în funcţie după ce s-a descoperit că se referise la muzeu în aceşti termeni: “Este un montaj al cărui scop, pe care fără îndoială îl atinge, este de a-l impacta pe spectator, de a-l lăsa uluit, de a-l împiedica să raţioneze (...) Este o utilizare neruşinată şi mincinoasă a unei tragedii naţionale”.

Sculptură de Kwame Akoto Bamfo care face parte din Monumentul Naţional pentru Pace şi Justiţie din Montgomery (Alabama).

EFE/Human PicturesMonumentul pentru Pace şi Justiţie din Montgomery (Alabama)În aprilie 2018 a fost inaugurat în Montgomery (Alabama) primul memorial al campaniei de teroare care a executat peste 4.400 de negri în secolele XIX şi XX. În acest caz, proiectul a pornit, în 2015, de la organizaţia non-profit Equal Justice Initiative cu scopul de a “încuraja întreaga ţară să cunoască adevărul despre nedreptatea rasială”. Ansamblul cuprinde un muzeu care parcurge 400 de ani de istorie a sclaviei şi persecuţiei şi un memorial cu numele victimelor gravate pe peste 800 de plăci de oţel (una pentru fiecare comitat în care a avut loc un linşaj rasial) şi repartizate pe aproape 24.300 de metri pătraţi. Lucrarea s-a inspirat din monumentul Holocaustului de la Berlin şi din muzeul apartheidului din Johannesburg. De design s-a ocupat o altă organizaţie non-profit, MASS Design Group, care dezvoltă acest tip de proiecte în ţări cu un trecut traumatic. A avut un buget de 18,5 milioane de euro.

Centrul de Memorie, Pace şi Reconciliere din Bogotá.

Mauricio Dueñas Castañeda ((EPA) EFE)Centrul de Memorie, Pace şi Reconciliere, în BogotáTimp de ani de zile, diverse organisme şi ONG-uri au promovat crearea unui centru de memorie pentru victimele încălcărilor drepturilor omului în Columbia. În 2003, în plin conflict armat, a început să se contureze ceea ce avea să fie Centrul de Memorie, Pace şi Reconciliere din Bogotá, inaugurat în cele din urmă în decembrie 2012. Primăria oraşului şi-a asumat proiectul în 2008. S-a decis să fie amplasat pe un fost cimitir, iar 2.012 persoane, membri ai familiilor persoanelor dispărute, asasinate, răpite sau victime ale violenţei sexuale au adus ca simbol pumni de pământ din fiecare colţ al ţării care au fost integraţi cu pământul fostului cimitir, din 1827. Timp de patru ani, organizaţii ale victimelor, academicieni, artişti, manageri culturali, cadre didactice au dialogat despre proiect. S-a cerut Societăţii Columbiene de Arhitecţi să organizeze un concurs pentru a alege cel mai bun design arhitectural şi dintre 41 de propuneri, a fost aleasă cea a arhitectului Juan Pablo Ortiz.