Două scene din viața forțelor de extremă dreapta

Două scene din viața forțelor de extremă dreapta, aflate în stare de fierbere. Prima – la Madrid. Un naționalist spaniol călit, a cărui ispravă patriotică a fost arborarea unui drapel spaniol gigantic pe Gibraltar înainte de a scăpa înot, adresează conducerii partidului său, cuprinsă acum de un entuziasm trumpist nestăvilit, un mesaj care sună ca un avertisment. Sprijinul pentru președintele SUA, declară el, „nu înseamnă” că „trebuie să cumpărăm” toată politica sa. Și menționează în mod special Ucraina și tarifele. „Noi nu suntem americani, suntem spanioli”, subliniază el.

A doua scenă – la Washington. Un tânăr pilon al strategiei de „demonizare” a extremei drepte franceze, cu ajutorul căreia Marine Le Pen încearcă să risipească spiritul antisemit și filofascist al vechiului Front Național, își anulează discursul la summit după ce agitatorul Steve Bannon a ridicat brațul în salut nazist.

Aceste scene, ai căror protagoniști au fost Javier Ortega Smith, deputat și reprezentant Vox în municipalitatea din Madrid, și Jordan Bardella, președintele Adunării Naționale, – sunt mici elemente ale mozaicului, din care se compun contradicțiile blocului (presupus) internațional de extremă dreapta. În sine, ele nu sunt prea semnificative, dar servesc drept simptome ale lipsei de coordonare a unei familii politice care, profitând de impulsul dat de Donald Trump, vrea să se prezinte ca o mișcare de neoprit, unită de o agendă comună.

Dar nu sunt ei uniți? Fără îndoială, Trump, Le Pen, Javier Milei, Giorgia Meloni, Viktor Orban, Alice Weidel, Geert Wilders și Santiago Abascal împărtășesc obiective comune, pe care ei înșiși le repetă constant: lupta împotriva imigrației, restabilirea gloriei naționale, lupta împotriva „ideologiei woke”... Dar în spatele acestei aparențe de granit se ascunde un cazan clocotitor de dezacorduri.

Tocmai succesul lui Trump – cel care a împins toți ultraliderii să caute un loc pe o fotografie de familie, cel care a înmulțit gesturile de acord între unii și alții cu mesajul comun că fac parte dintr-un mare proiect comun – scoate la iveală contradicții mai puțin vizibile înainte, notează Pablo Stefanoni, autorul cărții „A devenit revoluția de dreapta?” (Siglo XXI, 2021). Dacă până de curând, când extremiștii erau „în faza de ascensiune”, „antiprogresismul” funcționa ca un „adeziv”, acum venirea lor la putere în țări cu o mare importanță regională (Italia, Argentina) sau globală (SUA) presupune luarea unor decizii care „fac mai evidente” diferențele, adaugă el.

Principalul focar de tensiune este apropierea lui Trump de Vladimir Putin, analizează eseistul argentinian. Stefanoni vede în țara sa un exemplu al modului în care această înclinație a lui Trump îi obligă pe partenerii săi externi să recurgă la artificii imposibile. Într-o clipă, Milei și-a schimbat poziția față de Ucraina pentru a se alinia cu Trump. Ceva similar s-a întâmplat și în Spania, unde Vox din 2019 șterge urmele acordului său cu Putin. Atâtea eforturi, pentru ca dintr-o dată Trump, principalul lor punct de reper, să recunoască argumentele Kremlinului, să-l numească pe Zelenski „dictator”, să-l acuze de război și apoi să încerce să-l umilească public în Biroul Oval.

Dacă Trump nu ar fi fost la putere, Abascal nu s-ar fi putut lăuda cu faptul că cea mai influentă persoană din lume îl menționează public – „Santiago Obiscal. Mulțumesc” – dar nici nu ar fi fost dezvăluită inconsecvența poziției Vox față de Ucraina, care nu numai că începe să provoace iritare în partidul său (pe lângă avertismentele lui Ortega Smith, a demisionat din Vox militarul în retragere Agustin Rosety), dar și lasă un flanc liber pentru critici din partea altor figuri de dreapta, cum ar fi Jose Maria Aznar și prezentatorul Federico Jimenez Losantos.

Rusia și tarifele demonstrează cele mai evidente două contradicții, deoarece arată modul în care Vox și alte partide frățești renunță la retorica lor obișnuită pentru a se adapta la Trump. Dar mai sunt și altele. După cum spune Stefanoni, ele preced revenirea lui Trump, dar pe măsură ce ultraliderii vor câștiga putere, vor deveni mai evidente. Abascal este un exemplu al multora dintre ele. Naționalist spaniol înainte de toate, el tace când Trump distruge versiunea în spaniolă a site-ului Casei Albe. Fiind un adversar înfocat al avortului, el trece sub tăcere sprijinul dreptului la avort din partea lui Le Pen. Anti-separatist până în măduva oaselor, el face parte dintr-un grup european cu Liga lui Matteo Salvini și naționaliștii flamanzi, două dintre acele forțe europene care au relatat cel mai mult despre procés (mișcarea pentru independența Cataloniei).

O mențiune specială merită moda de a imita salutul nazist – mai întâi Elon Musk, apoi Bannon, apoi Eduardo Verastegui, o celebritate a extremei drepte mexicane – ceea ce contravine încercărilor majorității extremei drepte europene, în special în Franța, de a-și separa imaginea de nazism și fascism. Chiar și Vox, care albește franchismul, în 2019 a scăpat de liderul listei sale pentru Albacete la alegerile generale pentru comentarii care minimalizau Holocaustul. Părea că nu se joacă cu nazismul. Și totul pentru ca acum Musk, pe care ultras îl consideră un campion al libertății de exprimare, să facă un gest care amintește de gestul unui ofițer Schutzstaffel (SS) în 1940.

În forme, și nu în conținut, vede principalele divergențe americanul Connor Malhern, cercetătorul principal al Proiectului Internațional „Reacționar”, una dintre cele mai mari divizii ale extremei drepte globale. „Există o parte care are o strategie de dédiabolisation [o spune în franceză, pentru că lepenismul este cel mai bun exemplu], iar alta își demonstrează zgomotos ideile. Vox se află undeva între ele”, notează el.

Fostul consilier al lui Donald Trump, Steve Bannon, ridică brațul în salut nazist la CPAC pe 20 februarie 2025.

O elită antielitară

Profesorul Universității Ramon Llull, istoricul Javier Casals, adaugă o contradicție de bază, conceptuală: pretenția de a forma un „internațional ultrapatriotic”. La suprafață, explică el, participanții săi pot demonstra un consens, dar dacă ar intra în detalii, le-ar fi greu să vorbească despre istorie sau politică internațională. Exemplu: Nigel Farage, Milei sau Abascal împărtășesc repere și demonstrează că fac parte din ceva comun, dar ar trebui să ne uităm la ei când vorbesc despre Gibraltar sau Insulele Falkland. „Extrema dreaptă este o mișcare naționalistă și antiglobalistă care s-a internaționalizat și globalizat. Prin natura sa, nu poate fi consecventă și omogenă”, susține autorul cărții „Votul ignorat al armelor” (Pasado y Presente, 2016), care indică o altă contradicție, care afectează majoritatea liderilor săi, care vor să „fie simultan outsideri și insideri”. O presupusă elită antielitară.

În cazul anturajului lui Trump, acesta este un contrast flagrant: o pleiadă de oameni superbogați cu interese transnaționale se dau drept antisistem. Însuși Bannon, care, după ce a ieșit din închisoare, nu se mai poate opri, a subliniat acest lucru, adresându-se lui Musk: „Tu nu ești un naționalist american, tu nici măcar nu ești american. Tu ești doar un globalist”. În realitate, această contradicție este inerentă întregului trumpism în SUA. Aprobate de companii globale cu interese geopolitice complexe, baza sa socială este o mișcare MAGA (Make America Great Again) ultra-naționalistă, care pledează pentru o retragere care este contrară vremurilor.

Au toate aceste contradicții un preț politic? Nu există un răspuns clar. Stefanoni crede că ar putea avea. În opinia sa, însuși succesul electoral, care stimulează spectacolul „internaționalului reacționar”, îi îngreunează coeziunea, deoarece această coeziune devine mai complicată atunci când se trece de la retorica „mișcării de protest” la deciziile guvernamentale.

Casals răspunde că prețul este relativ, deoarece, în ciuda dezacordurilor, există o „bază ideologică comună, care constituie o bază solidă, care întărește electoratul”. „Acest lucru explică faptul că, în ciuda inconsecvențelor, se formează o mișcare globală mai eficientă decât în sfera progresistă”, susține el. Există doi factori care, în opinia lui Casals, „facilitează fuziunea”: primul este activitatea fundațiilor, asociațiilor și centrelor de analiză; al doilea este faptul că forțele progresiste contribuie, de asemenea, la consolidarea acestui bloc, folosindu-l ca resursă pentru polarizare în jocul electoral.

Pentru a înțelege ultragalaxia, în opinia lui Connor Malhern, este necesar să considerăm acest fenomen ca o colecție de „rețele”, în care se intersectează subiecți cu grade diferite de radicalizare. Cu o astfel de diversitate, este normal să existe diferențe, dar Malhern consideră că ele sunt gestionabile, deoarece „alianțele” lor se bazează „mai mult pe metodă și căutarea de finanțare decât pe o coincidență ideologică exactă”. În opinia lui Malhern, Trump poate „crea probleme” lui Abascal, de exemplu, cu tarifele. Dar el crede că Vox se va adapta, la fel cum a făcut-o atunci când a trecut de la conservatorii și reformatorii Meloni la patrioții Europei Le Pen și Orban. Acestea, notează el, sunt manevre sub care se ascund divergențe profunde, dar pe care aceste partide – cel puțin acum, când sunt în creștere – știu să le ascundă.