În 1939, la scurt timp după invazia nazistă a Poloniei

Filozoafa și militanta Simone Weil răspundea la stupoarea scandalizată a europenilor amintind că „Hitler făcea cu Europa ceea ce Europa făcuse întotdeauna cu celelalte popoare”.

Weil, evreică de origine, creștină în gândire, anarhistă prin convingere, a luptat împotriva fascismului în Spania și a sfârșit prin a se lăsa să moară în Anglia, în semn de solidaritate cu victimele nazismului pe care nu le putea ajuta.

Ea a reprezentat și continuă să reprezinte, fără îndoială, ce este mai bun din acele valori europene pe care ne place să le invocăm în marile crize și să le trădăm în rutinele guvernamentale.

Când vorbim despre democrație, despre gândirea greacă, despre civilizație, despre torța libertății, despre Revoluția Franceză, despre laicism, despre toleranță, despre liberalism, uităm adesea că au fost mereu alți europeni, și nu barbarii lui Hulagu, cei care au amenințat și uneori au distrus în cel mai sălbatic mod aceste valori, până într-acolo încât se poate afirma că noi, europenii, ne amintim de fapt mult mai buni decât am fost.

În interior, Hitler, și nu Bin Laden, a distrus Europa; în exterior, sclavia, colonialismul, genocidul, produse pur europene, au justificat replica precisă a lui Anatole France în 1920: „Din noi, cei civilizați, barbarii cunosc doar crimele noastre”.

Este important să ne amintim

da, fraza lui Weil acum, când SUA încep să trateze Europa așa cum a tratat întotdeauna orice altă țară din lume: ca pe acea colonie fragilă, complice și dependentă care a fost mereu.

Trump, cu manierele sale de bătăuș de curtea școlii, de naș mafiot și de Nero săltăreț, nu face decât să ne spună adevărul despre Europa: timp de decenii am fost vasalii Washingtonului și, în plus, complicii săi.

Am însoțit „imperialismul său punctual”, conform expresiei potrivite a lui Daniel Immerwahr, în războaie nedrepte și lovituri de stat: să ne gândim, fără a merge prea departe în timp, la Afganistan, Irak, Palestina.

Dacă Europa este brusc, într-adevăr, foarte singură, nu este doar pentru că restul lumii, inclusiv capul imperiului, s-a dezdemocratizat, ci și pentru că rareori, în interior și în exterior, a fost la înălțimea ei înșiși.

Are dreptate mereu strălucitul José María Lassalle

când cere Spaniei solidaritate cu frontiera estică a UE, din care facem parte.

Ar exista doar o altă alternativă și ar fi sinucigașă: aceea de a propune un Españexit care să ne readucă la „neutralitatea” lui Franco și a Restaurației, care au evitat două războaie mondiale tăvălindu-se în propriile crime și mizerii.

Astăzi suntem, din fericire, condamnați să aparținem Europei, așa cum ieri eram, din nefericire, condamnați să fim în afara ei.

Are dreptate Lassalle, da.

Dar pentru a cere solidaritate, UE trebuie să devină credibilă sieși; pentru a solicita un efort în favoarea independenței militare, digitale și energetice a continentului, trebuie mai întâi să se nască pe sine, ca instituție și ca idee.

Ca instituție, are dreptul și obligația de a-și apăra interesele, care nu mai coincid cu cele ale SUA; ca idee, trebuie încă să devină credibilă sieși.

Am mai spus-o: Europa nu are petrol, nici gaze, nici fosfați, nici minerale rare: are doar filosofie, principii, valori și le-a vândut prost.

Atât de prost încât nu numai că și-a atras antipatia așa-numitului Sud Global (de ce i-ar păsa unui congolez sau unui sudanez de ceea ce face Rusia cu Ucraina?).

Dușmanii acestor valori europene nu sunt astăzi în Kabul sau Teheran; sunt în Washington, desigur, dar și – sau mai ales – în Europa însăși și chiar în Bruxelles.

Nu reușesc să văd Europa lui José María Lassalle, cea pe care și eu vreau să o apăr.

Văd o Europă divizată între neofascism (prieten cu Putin și Trump) și neoliberalism: o Europă în care marii artizani ai democrației din 1945 (democrația creștină, liberalii, socialiștii, comuniștii) sunt absenți sau abia ascunși într-un ungher timid.

În acest context

dezbaterea despre cheltuielile militare dezvăluie deja o cale fără întoarcere.

În rândul dreptei, se dă o luptă între un fascism (și roș-brunism) care a devenit „pacifist” în favoarea lui Putin și un neoliberalism care a devenit proeuropean în favoarea industriei militare.

În ceea ce privește stânga, aceasta este divizată între anti-europeni incapabili să vadă sau dornici să atragă pericolul și pro-europeni fără mijloace sau putere de a se impune fascismului și neoliberalismului.

Mă număr, mărturisesc, printre aceștia din urmă.

Cred cu tărie că nu trebuie să abandonăm Ucraina pentru că am abandonat Palestina; și cred că este politic posibil să înscriem cheltuielile militare în afara NATO și fără a reduce – și chiar crescând – cheltuielile sociale, și asta în sânul unui regim european federal, just și democratic, asemănător celui pe care l-am numit și trădat mereu, cel pe care l-a imaginat Simone Weil și l-a conceput Manifestul de la Ventotene în 1941.

Cred cu tărie și, în același timp, sunt sigur că nu se va întâmpla.

Nu știu dacă istoria se bâlbâie

rimează sau se repetă.

Mă tem că diferite cântece își încheie strofele diferite cu același refren.

Între timp (și acesta este refrenul umanității), ploaia ni se pare lungă și regretăm că vacanțele de Paște cad atât de târziu anul acesta.