Observând numeroase emisiuni și știri politice, se remarcă o constantă uimire față de ceea ce presa consideră a fi „politică”. Deși nu este necesar să ne afundăm în etimologii, este larg cunoscut faptul că termenul „politică” provine de la grecescul „πόλις” (polis), care înseamnă oraș, și desemnează gestionarea afacerilor cetățenești.

Totuși, în prezent, o mare parte a mass-media, în multe locuri, pare să fi deviat de la această semnificație. Este logic, dar nimeni nu ar spune că „carnea” este ceea ce fac măcelarii; ei doar o cumpără, o păstrează, o vând și câștigă bani. Pentru a înțelege cu adevărat ce se întâmplă cu carnea, ar trebui să investigăm cum este crescută, cum sunt obținute terenurile, de ce se aleg anumite rase, cum se desfășoară procesele de cumpărare și vânzare, cu ce sunt hrănite animalele, cum sunt sacrificate, care sunt riscurile consumului și ce influență au unii jurnaliști pentru a „neutraliza” vegetarienii. În schimb, discuția se limitează adesea la măcelari, la ofertele lor, la cântarele trucate sau la cuțitele lor.

Politica, desigur, nu este doar ceea ce fac politicienii – acei tineri care nu știau ce să facă cu viețile lor. Redusă la un rol secundar, politica este instrumentul care ne rămâne pentru a încerca să îmbunătățim modul în care trăim. În prezent, se încearcă acest lucru printr-un sistem de delegare, în care cetățenii își aleg reprezentanții, și o separare a puterilor formale, ocupate de acești cetățeni. Este evident că puterea lor este relativă; mult mai multă putere dețin marii antreprenori și influenți. Aceeași putere ar putea-o avea și mulțimile dacă ar decide să o exercite.

Cu toate acestea, jurnaliștii vorbesc întotdeauna despre ei, despre presupușii „politicieni”. Nu este neobișnuit sau întâmplător. Se respectă ceea ce s-a învățat: că aceștia dețin puterea, iar restul dintre noi suntem doar un fundal, cu excepția cazului în care facem efortul să murim în număr mare. Și în politică pare evident că cei care dețin puterea sunt politicienii, dar doar pentru că le-o oferim, doar pentru că ne lăsăm. Dacă asta contează, asta se și povestește.

În prezent, „jurnalismul politic” în Spania este împărțit în două mari zone: una bună pentru a ne face să ne simțim onești prin contrast și siguri în moralitatea noastră, și alta bună pentru a se implica la infinit în clișee și fleacuri, utilă pentru ca adevăratele puteri să-și exercite influența. Între aceste două abordări – judecăți nedrepte și mici furturi – se petrec orele la televizor, paginile pe ecranul telefonului mobil, competiția pentru cea mai infectă insultă. Și pare că nu merită să încercăm să povestim cine suntem, cum suntem, ce facem, ce ni se face, realitatea pe care politicienii o disimulează adesea cu discursurile lor.

Pare cu adevărat că nu suntem interesați să ne informăm și să informăm despre toate acele lucruri care fac obiectul politicii politicienilor. Să definim care sunt acestea, care contează și să lucrăm la ele. Dacă, pe lângă a spune ce se face, să studiem și să povestim de unde provine lipsa, cum se formează, cui și cum îi beneficiază concentrarea ei, viețile celor care suferă. Dacă este important să povestim în detaliu problemele marelui nostru patrimoniu comun, care sunt companiile care vor să acapareze această „piață”, cum o fac, ce înseamnă pentru cetățeni, cum Administrația publică dăunează sănătății publice pentru a beneficia celei private și, bineînțeles, viețile celor care suferă. Și așa mai departe: problemele educației, muncii, imigrației, inegalității, diverselor violențe.

În sinteză: a povesti ce (își) spun politicienii despre probleme nu înseamnă a face jurnalism. A face jurnalism înseamnă a povesti despre problemele reale ale cetățenilor. Pentru că astfel vom putea înțelege mai bine viețile noastre, opțiunile noastre, deciziile noastre. Și dacă jurnalismul nu servește la asta, nu servește la nimic.