Un lucru bun în a avea noțiuni despre violența de gen este că recunoști rapid manipularea psihologică, o stratagemă care constă în a nega victimei realitatea cu scopul de a o face să se îndoiască de memoria sau de percepția ei. Săptămâna aceasta, de fiecare dată când un jurnalist îmi argumenta că a-i da cuvântul lui José Bretón este un “exercițiu literar” și făcea aluzii la presupuși “maeștri” ai narațiunii, mă îndoiam de memoria mea: oare tot ce am învățat de la cei mari despre surse și etică a fost un vis? Chiar m-am surprins făcând căutări pe Internet pentru a verifica dacă, așa cum îmi aminteam, Javier Negre realizase deja parțial acel “exercițiu literar” în 2014. Da, l-a intervievat și pe Bretón. Și publicul a crezut că o astfel de indignitate era doar atât.

Un lucru rău în a avea câteva noțiuni despre violența de gen este că știi că abuzatorii narcisiști sunt capabili de orice pentru a continua să provoace durere victimei lor și că uneori folosesc o figură numită “maimuță zburătoare”, care este persoana care, chiar și cu bună intenție, îl ajută pe agresor să continue să atace victima. Una dintre victimele despre care vorbesc în acest caz se numește Ruth Ortiz. Agresorul ei a fost condamnat la 40 de ani de închisoare și, mai important, la un ordin de restricție care implica o lipsă totală de comunicare cu mama copiilor pe care el i-a ucis.

Acum șase luni, ea, după ani de tăcere, a scris o scrisoare deschisă societății spaniole (scrisoare care a trecut neobservată) în care explica cât de important i se părea ca toată lumea să știe în ce constă violența vicară, aceea în care fiii și fiicele femeilor sunt instrumentalizați pentru a provoca o durere extremă mamelor lor. Această instrumentalizare poate lua forme machiavelice. Nu știu dacă José Bretón a aflat despre scrisoarea lui Ruth Ortiz; ceea ce știu este că un judecător îi negase deja dreptul la ultimul cuvânt. Felicitări deci maimuțelor sale zburătoare și să le prindă bine premiile.